O Introducere în Media

ARGUMENT

O introducere în media presupune iniţierea în noţiunile şi conceptele fundamentale de media. Acest ultim termen este definit de John Fiske: „în sens larg, o agenţie intermediară care abilitează un proces de comunicare şi, în sens mai specific, o dezvoltare tehnologică amplificând suporturile, aria de cuprindere sau viteza comunicării...Fiecare media este capabil să transmită nişte coduri pe unul sau mai multe canale...Câteodată este folosit pentru a se referi la mijloacele de comunicare (de exemplu, ca în sintagma „media tipărite sau audiovizuale”), dar cel mai adesea se referă la formele tehnice prin care sunt actualizate aceste mijloace de comunicare (de exemplu, radioul, televiziunea, cotidienele, fotografiile, filmele etc.)”[Tim O’Sullivan, 2001: 199]. Mc Luhan a folosit termenul, în acest sens, în expresia binecunoscută „Media este mesajul”. Înţelegerea expresiei conduce la abordarea media la nivelul efectelor, atât pe plan personal, cât şi social, mai importantă decât utilizarea acestora. Astfel, el propune la nivel semnificativ aserţiunea: existenţa televiziunii este mai importantă decât conţinutul programelor sale.

Asociat termenului de media este conceptul de mass-media – mijloace de comunicare în masă şi, indisolubil legat de aceşti termeni, cel de comunicare de masă. Acelaşi dicţionar amintit în citatul anterior aprecia că ar trebui folosit cu multă atenţie. Autorul articolului, John Hartley sublinia „Dar, atâta timp cât comunicarea de masă nu este nici masă, nici comunicare, aşa cum sunt ele înţelese de obicei, termenul trebuie perceput ca asemănător unui nume propriu [ibidem: 75].

În acest context, de a defini termeni conceptuali în domeniul comunicaţional, apreciem drept noţiuni fundamentale: comunicare, mass-media, informaţia. Numitorul comun, fără a fi în domeniul matematic, care uneşte cele trei noţiuni ar fi zona unei discipline coerente şi unificate - ştiinţa/ştiinţele comunicării/informaţiei şi ale comunicării.

Comunicarea, drept obiect de cunoaştere, în linia tradiţiei germane exprimă efortul circumscrierii teoretice prin ştiinţă (germ. Wissenschaft), astfel încât abordarea proceselor de comunicare apare aici ca ştiinţă a comunicării. Acel termen de „communication studies” impus de specialiştii de peste Canalul Mânecii sau de peste ocean, este asociat de autorii olandezi J.J. van Cuilenburg, O.Scholten şi G.W. Noomen pentru ştiinţa, şi nu ştiinţele comunicării.[van Cuilenburg, 1998: 7-8]. Rémy Rieffel arată că „ştiinţele informaţiei şi ale comunicării”, denumire consacrată în Franţa anilor 1975, nu formează o disciplină coerentă şi unificată, deoarece pluralul „ştiinţe” şi determinarea atributivă „informaţiei şi ale comunicării” exprimă clar imprecizia sectorului în care pot fi regăsite noţiuni cu care specialiştii din domenii diverse, drept, economie, istorie, lingvistică, psihologie, sociologie etc., lucrează pentru a arăta diferenţe de metodă, dar şi de limbaj.

Fie că este o ştiinţă a comunicării, fie că este „ştiinţele informaţiei şi ale comunicării” totul se reduce la numitorul comun al termenilor de definit comunicare de masă – comunicare, mass-media, informaţie.

COMUNICARE

Acest cuvânt are o gamă largă de semnificaţii, ceea ce îl face folositor în domenii ca biologia – comunicarea între celule, fizică – teoria vaselor comunicante, în informatică – comunicare şi calculator, în lingvistică – comunicare prin vorbire, în sociologie – comunicarea într-o colectivitate sau într-o societate şi în alte discipline. Etimologic, comunicarea este acţiunea de „a face comun, a fi în relaţie cu” (în limba franceză din communiquer, din latinescul communicare). Mihai Dinu în lucrarea sa „Comunicarea” sublinia faptul că „temelia formării verbului latin communico,-are ar sta adjectivul munis,-e al cărui înţeles era „care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil” [Dinu, 1997:

14-15]. Totuşi, sensul apropiat de „comunicare”, „împărtăşire”,”participare”, este începând din secolul al XVI-lea sinonim cu „acces”, „trecere”, fiind legat de mijloacele de transport – căile de comunicaţie.

Comunicarea de masă definită prin genul proxim şi diferenţa specifică din logică poate fi asociată determinării – comunicare între o întreprindere de presă care creează un mesaj cu scopul de a informa, educa şi de a distra o masă de indivizi prin intermediul unui suport. În acest context există termeni ca:

emiţător – întreprindere de presă prin a cărei politică economică – serviciu public – creat prin contribuţia cetăţeanului – versus – serviciu comercial – care trăieşte prin intermediul publicităţii.

receptor – masa de indivizi, ceva mai mult decât grupul, deoarece această masă formează o audienţă, adică un număr de receptori anonimi dispersaţi geografic pe zone (local/regional/naţional/internaţional);

În orice dicţionar, termenul „masă” ar putea încuraja o replică practic inconştientă a teoriei societăţii de masă. De aceea, comunicarea de masă este practică şi produsul care furnizează informaţii şi divertisment pentru timpul liber unei audienţe necunoscute, prin intermediul unor bunuri, care sunt produse pe scară industrială, în corporaţii, şi care presupun tehnologii înalte, sunt reglementate de stat şi consumate în mod industrial [Tim O’Sullivan, 2001: 76].

Conceptul sociologic de masă desemnează un mod anumit de agregare a indivizilor. J.F. Tetu arăta că aceste modalităţi de comunicare specifice unui conglomerat se bazează pe o indistincţie a indivizilor, astfel încât individualitatea fiecăruia contează mai puţin în raport cu apartenenţa sa la comunitate, la o societate.[apud, Coman, 1999: 15].

În acest stadiu al determinării, comunicarea ar putea fi definită la nivel minimal drept procesul de iniţiere, susţinere, menţinere şi încheiere a unei relaţii între persoane în mod direct, sau indirect, prin intermediul unor mijloace de comunicare, cu scopul de a comunica ceva material (documente, date etc.) şi/sau imaterial (idei, păreri, sentimente etc.) şi/sau de a se comunica ei înşişi, participanţii la acest schimb prin semne.