Obiectiv și subiectiv în cunoaștere

Cunoaşterea este unul din procesele definitorii, fundamentale ale spiritului uman. Poate fi considerat procesul prim prin care constienta de realitate si de sine apare in subiect raportandu-l la sine si la lumea sa. Esenţa cunoasterii constă în reproducerea în interiorul subiectivitaţii a unei alte subiectivitati, prin constientizare de sine si cuplarea subiectivitatii constientizate cu o realitate in care poate actiona, experimenta, evalua si conclude asupra consecintelor.

Conceptul cunoaştere poate avea multe înţelesuri. Putem caracteriza drept cunoaştere starea procesantă a unui sistem informaţional cuplat cu un ambient realitate, care işi poate construi reprezentări modale si strategii predictive asupra dinamicii ambientului şi poate dezvolta acţiuni transformante, utilizante si evaluante în ambientul modelat. În această perspectivă interactivă, cunoaşterea poate fi o relaţie perceptuală, gestuală, lingvistică sau mixtă a sistemului cu realitatea. Realitatea poate fi definita ca spaţiu obiectual-interactiv, caracterizat prin alcătuire, corelare cauzala, proprietate si eveniment. Alcătuirea defineşte mulţimea componentelor cu frontiera stabilă, evenimentul include mişcări şi conexiuni între mişcări ale frontierelor –forme; cauzalitatea defineşte criteriile de invarianţă structurală şi interactivă fundamentală din care rezultă toate formele şi evenimentele, proprietatea individualizeaza modal, structural sau comportamental, componetele realitatii.

Cunoaşterea vizează identificarea, descrierea şi controlul formei, proprietatii şau evenimentului prin separarea si inţelegerea conceptual operanta a cauzalităţii, a criteriilor care permit aparitia si desfasurarea diferitelor obiecte, proprietăţi, actiuni şi condiţionări configurante in realitate.

Cuvantul ,,cunoastere” este utilizat pentru a desemna atat o activitate prin care iau nastere cunostintele, cat si rezultatele acestei activitati. In primul sens sunt considerate capacitatile de cunoastere ale mintii si functionarea lor, iar in al doilea sens, sunt avute in vedere cunostintele gata constituite, notiuni, judecati, teorii. Filosofii s-au interesat atat de facultatile si demersurile ce intervin in producerea cunostintelor, cat si de analiza rezultatelor finale ale acestor demersuri.

Problema genezei si surselor cunoasterii, in masura in care este cercetat din punctul de vedere al unui interes filosofic a fost caracterizata in diferite feluri.

Mari filosofi ai trecutului au crezut ca valoarea de cunoastere sau buna intemeiere a cunostintelor poate fi stabilita cu referire la sursele lor si la caile pe care au fost obtinute, pornind de la aceste surse. Cunostintele noastre sunt autentice daca si numai daca sunt produsul unei surse acreditate.

Multi filosofi din antichitate au caracterizat cunostintele in functie de sursele din care provin acestea: simturile sau intelectul. Prima cunoastere, conoasterea prin simturi, este numita de Democrit obscura, iar cea de-a doua, cunoasterea prin intelect, autentica. Motivul opozitiei simturi – intelect, aparenta – cunoastere a esentei apare in filosofia lui Platon. Stiinta se atinge printr-o progresiune de la cunoasterea prin simturi a lumii sensibile, la cunoasterea prin intelect a adevaratei realitati, a lumii esentelor si formelor pure, eterne.

Autorii ce ilustreaza filosofia rationalista si empirista a cunoasterii din sec. XVII – XVIII au socotit ca problema originii cunoasterii drept problema centrala a filosofiei cunoasterii si au considerat ca numai prin dezlegarea ei vor putea evalua limitele cunoasterii si valoarea comparativa a diferitelor cunostinte. O idee este o cunoastere autentica numai daca se poate arata ca provine dintr-o sursa de incredere.

Ganditorii rationalisti si empiristi moderni folosesc cuvantul ,,rationalism” pentru a desemna punctul de vedere ca ratiunea sau intelectul constituie sursa cunoasterii autentice. Tema rationalista a fost dezvoltata prin punerea in contrast a cunoasterii ce isi are sursa in ratiune, cu cea care provine din simturi. Descartes afirma ca numai ,,lumina naturala” sau ,,lumina ratiunii” sadita in noi de Creator, poate sa ne ofere adevarata cunoastere, cunoasterea metafizica si teologica. Primii pasi in metafizica pot fi facuti doar separand intelectul de simturi. Spinoza sustinea ca ratiunea poate patrunde lucrurile asa cum sunt ele, in timp ce cunoasterea provenita din simturi este o cunoastere ,,mutilata si confuza”.