Persuasiune, manipulare și seducție

1. Comunicare şi Realitate

1.1. Realitatea se construieşte în comunicare – prin intersubiectivitate, prin “noi”-ul social al obiectivităţii – nu în cunoaşterea cu subiect individual, de vreme ce, datorită comunicării, putem vorbi despre lumi posibile sau virtuale, construite în semnificaţie, în jurul subiectului. Fiind constructoare de realitate, comunicarea poate fi, implicit, manipulare. Un exemplu anecdotic folosit pentru a ilustra manipularea ne poate arăta ca atari procedee nu sunt atât psihologice, cît comunicative. Anecdota ne spune că Berkovitz primeşte într-o seară vizita nepotului său din Buhuşi, care caută de lucru. Un pic încurcat de situaţie, Berkovitz sună pe Clinton: „Îmi amintesc că la joint-ul mondial evreiesc mi-aţi arătat pozele dumneavoastră de familie. Aţi fi de acord ca fiica dumneavoastră să se căsătorească cu nepotul meu din Buhuşi?” Clinton, un pic stânjenit, îi răspunde: „Ştiţi cât de mult mă simt implicat în problemele destinului evreilor din Europa centrală şi de est. Totuşi, este excesivă problema unei căsătorii între fiica mea şi un evreu obscur din România.” „A”, îi spune Berkovitz, „vă înşelaţi, nu este un evreu obscur din România, ci viitorul director al Fondului Monetar Internaţional.” „Desigur”, răspunde Clinton, „atunci situaţia se schimbă şi rămânem în contact în această problemă.” După care Berkovitz sună la unul din prietenii lui de la F.M.I., Strulovitz: „Ştiu că voi sunteţi în căutarea unui preşedinte a F.M.I.-ului. Vreau să îl propun în acest post pe nepotul meu din Buhuşi.” „Bun”, îi spune Strulovitz, „desigur, noi putem aranja multe situaţii, dar totuşi e complicat să impunem un evreu obscur din România.” „A”, îi răspunde Berkovitz, „nu este un evreu obscur din România, ci viitorul ginere a lui Clinton. ” „Atunci”, îi spune Strulovitz, „problema e ca şi rezolvată.” Avem în această situaţie comunicaţională, realităţi virtuale, lumi posibile care-şi sprijină realitatea sau realizarea una pe existenţa celeilalte: două posibilităţi comunicate ca realitate se susţin pentru a deveni realitate efectivă.

O altă anecdotă, des folosită ca exemplu, ne atrage atenţia asupra felului în care aceeaşi realitate poate fi prezentată diferit în comunicare, pentru a obţine decizii opuse. Un tînăr novice şi un călugăr se plimbau prin grădina mănăstirii, citind şi comentînd împreună diferite pasaje din Biblie. La un moment dat au simţit nevoia unei ţigări, dar, neştiind dacă încalcă vreo regulă fumînd în timpul studiului, s-au hotărît să ceară, după masă, permisiunea părintelui stareţ. Cînd s-au întîlnit a doua zi, călugărul fuma liniătit, spre nedumerirea novicelui:

"Frate, mie stareţul mi-a interzis să fumez, ţie cum de ţi-a permis?"

"Nu ştiu... Tu ce i-ai spus?"

"I-am cerut să-mi dea voie să fumez în timp ce citesc Biblia."

"Vezi, aici ai greşit. Eu i-am cerut să-mi dea voie să citesc Biblia în timp ce fumez."

Fiind constructoare de realitate, comunicarea este implicit manipulare. Punerea în scenă ca realitate este foarte bine exemplificată de romanul lui Orwel, „1984”, pentru care viitorul e cert, trecutul în schimb e reconstruibil prin schimbarea personajelor în poze sau ştergerea lor. Ceea ce s-a şi întâmplat în cazul fotografiilor cu „Bodnăraş şi gărzile patriotice” care ilustrau în manualele de istorie ale vechiului regim momentul istoric de la 23 August 1944 dar care au fost făcute nu la insurecţie, ci patru ani mai târziu, în 1948. Deturnarea, deformarea, dezinformarea sunt proceduri de construcţie a realităţii în noua lume a mijloacelor de comunicare de masă. Desigur, în acest caz cel mai adesea se pune problema raportării morale la interese: adevăr este înţeles ca sinceritate în comunicare şi se opune minciunii, în plan etic.

Problema relaţiei dintre realitate şi comunicare este însă mult mai profundă şi implică planul cunoaşterii, cu opoziţia dintre adevăr şi fals. Prima dintre teoriile filosofice ale adevărului se leagă de prima tematizare, care se întreabă asupra a „ceea ce este”, căutând în materie sau formă principiul, temeiul acestei lumi. Ordinea existenţei, a gândirii şi a rostirii fac una, nu sunt despărţite. Cunoaşterea este şi rostire adevărată pentru că spune „ceea ce este”. Aristotel va exprima cât se poate de clar formula primă a adevărului în teoria adevărului corespondenţă. Afirmaţia sau negaţia este adevărată dacă ea corespunde la „ceea ce este”. În această teorie a adevărului proprietatea de adevăr aparţine relaţiei, raportului dintre enunţ şi starea de fapt. Acest tip de adevăr este cel pe care îl întâlnim în ştiinţele bazate pe observaţie şi experimentare directă. Odată cu a doua tematizare, a cunoaşterii, ceea ce este devine relativ la ceea ce cunoaştem. Adică ceea ce nu cunoaştem nu există în mod real pentru noi. Există aici deja două ordini distincte: ordinea a „ceea ce este” pe de o parte, şi ordinea gândirii şi rostirii, pe de alta. Ordinea a „ceea ce este” nu mai poate fi direct accesată, dacă nu cumva, aşa cum crede Kant, nu poate fi deloc accesată, fiind „lucrul în sine”. Tot în conformitate cu Kant, teoria adevărului devine teoria adevărului coerenţă. Adică dacă punctul de plecare este axiomatic corect şi dacă paşii pe care îi facem sunt corecţi rezultatul raţionamentului nostru e corect.

Pentru cea de-a treia tematizare, cea a comunicării, „ceea ce este” şi ceea ce cunoaştem ca realitate este relativ la comunicare: ceea ce nu comunicăm, nu există pentru noi! Realitatea se construieşte în comunicare – prin intersubiectivitate, prin “noi”-ul social al obiectivităţii – nu în cunoaşterea cu subiect individual, de vreme ce, datorită comunicării, putem vorbi despre lumi posibile sau virtuale, construite în semnificaţie, în jurul subiectului. Cea de-a treia teorie a adevărului nu este încă la fel de clar formulabilă ca şi primele două. Totuşi, am putea-o descoperi schiţată la Heidegger. Este teoria adevărului-semnificaţie despre care Noica vorbeşte implicit, comparându-l cu adevărul exactitate. Adevărul este cu atât mai adevărat cu cât semnificaţia lui este mai universal acceptabilă. Acest tip de adevăr este, la urma urmei, adevărul democratic al valorilor. O valoare este cu atât mai adevărată cu cât are o sferă de cuprindere sau o amplitudine mai largă în raport cu grupurile umane. Comunicarea este în sine negociere şi mediere a semnificaţiilor din lumea ta cu semnificaţiile din lumea celorlalţi. Cum comunicăm şi ce comunicăm defineşte cultura noastră, atât individuală cât şi colectivă.