Principii

Comunicarea economică a apărut şi s-a dezvoltat ca urmare a atitudinii unităţilor instituţionale [societăţi comerciale, instituţii financiar-bancare şi de asigurări, administraţii (private şi publice), gospodării (menajuri), restul lumii] de a aloca sume din ce în ce mai importante pentru îmbunătăţirea structurilor lor de comunicare internă şi externă.

Firme, bănci, bursă, instituţii de credit şi de economii, guvern, ministere, regii autonome, companii naţionale recurg tot mai mult şi mai organizat la mijloacele publicitare şi la relaţiile publice pentru a-şi crea o imagine modernă, pentru a induce modificarea comportamentului publicului sau pentru a obţine bunavoinţa acestuia.

Prin urmare, comunicarea economică se referă la folosirea din ce în ce mai vizibilă şi mai bine organizată a mijloacelor publicitare şi a relaţiilor publice de către firme, instituţii financiar-bancare, administraţii de stat şi private, gospodării, etc.

Dacă pornim de la schema generală de desfăşurare a procesului de comunicare, atunci componentele esenţiale ale comunicării economice sunt:

agenţii economici;

mesajul;

publicurile;

canalul de comunicare;

efectele comunicării;

zgomotul;

feed-back-ul.

Agenţii economici reprezintă ansamblul unităţilor instituţionale care au comportamente similare sau identice, deci o funcţie economică dominantă comună, şi care, acţionează în vederea îndeplinirii unor obiective comune, stabilite prin misiune şi strategie.

Între agenţii economici se crează relaţii de dependenţă şi de ierarhie.

Fiecare categorie de agenţi economici generează un tip de cultură organizaţională – norme, valori şi exigenţe – care determină comportamentele indivizilor şi grupurilor specializate, în vederea asigurării obiectivelor propuse.

De cele mai multe ori, agenţii economici constituie sursa comunicării publice prin intermediul persoanelor care îi reprezintă, prin mesajele transmise presei, prin publicaţii proprii sau prin alte metode de comunicare.

Mesajul se constituie din ansamblul de informaţii sau opinii, formulate de obicei conform unui set de reguli specifice fiecărui canal de comunicare şi fiecărui tip de public.

El se transmite unui public ţintă în vederea atingerii unor obiective bine determinate.

Publicul corespunzător „lanţului comunicaţional” este format din indivizi, organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale, firme private, actori sociali dispersaţi în spaţiu, caracterizaţi de interesul momentan faţă de un subiect şi care nu au o structură organizată.

Acţiunea publicului vizează adesea impunerea opiniilor proprii şi determinarea unei schimbări sociale.