Psihosociologia comunicării

1.1. Comunicare: concept, modele, necesitate, funcţii

Obiective:

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare vom fi capabili:

1. Să analizăm comparativ diferite perspective teoretice asupra conceptelor de comunicare, psihic, limbaj, limbă,comportament, atitudini, sistem psihic uman;

2. Să identificăm raporturile de interdeterminare între comportament- psihic - comunicare- limbaj -limbă;

3. Să argumentăm implicaţiile înţelegerii corecte a acestor raporturi pentru mecanismele psihologice ale comunicării;

4. Să demonstrăm rolul hotărâtor al comunicării în evoluţia psihicului uman;

5. Să motivăm importanţa abordării psihologice a comunicării pentru eficienţa activităţii umane

Cuvinte cheie: comunicare, psihic, limbaj, limbă, comportament

Să analizăm următoarea situaţie:

Arthur Gordon se simţea copleşit de vidul şi platitudinea vieţii pe care o ducea. În cele din urmă s-a hotărât să consulte un medic. Negăsindu-i nici o suferinţă de ordin fizic, l-a întrebat dacă e dispus să-i urmeze prescripţiile în decursul unei zile. Aceasta presupunea să-şi petreacă a doua zi în locul unde s-a simţit cel mai fericit când era copil, să-şi ia ceva de mâncare, dar să nu vorbească, să nu citească, să nu scrie şi nici să asculte radio-ul. Apoi i-a scris 4 prescripţii, cerându-i să le citească pe rând, la 9 dimineaţa, la ora 12, următoarea la ora 3 şi ultima seara la 6.

În dimineaţa următoare, Gordon s-a dus pe ţărmul mării şi a citit prima prescripţie: „Ascultă cu atenţie!”. Primul gând care i-a trecut prin minte a fost că doctorul este nebun…Dar cum acceptase să-i urmeze ordonanţele, s-a pus pe ascultat. Şi în timp ce asculta, i s-au perindat în ochii minţii amintiri şi impresii din copilărie, în care marea îi sugera răbdare, veneraţie şi conştiinţa că există o legătură între toate lucrurile. Asculta mereu, auzea sunete, auzea tăcerea, şi un adânc sentiment de pace i se aşeză în suflet.

La prânz, desfăcu a doua hârtiuţă şi citi: „Încearcă să te întorci în urmă!”. Să mă întorc la ce? La amintiri din copilărie? Se gândi la trecut, la multe clipe fericite. Încercă să le retrăiască în detaliu. Şi pe măsură ce le retrăia, simţea valuri calde năpădindu-i inima.

La ora trei, desfăşură a treia prescripţie. „Examinează-ţi motivaţiile!”. Primul impuls a fost unul de apărare. Apoi se gândi la tot ceea ce-şi dorea – success, recunoaştere, siguranţă – şi toate i se păreau perfect justificate. După un timp simţi că poate nu sunt chiar atât de dezirabile pe cât par. Poate că aici se afla motivul pentru care bătea pasul pe loc. Îşi analiză motivaţiile pe rând. Îşi reaminti fericirea din trecut. Şi în cele din urmă găsi răspunsul. „Într-o străfulgerare am înţeles că dacă motivele cuiva sunt greşite, nimic nu poate fi în ordine. Nu are importanţă cu ce te ocupi. Atâta timp cât simţi că eşti util altora, îşi faci datoria. Cât nu eşti preocupat decât de propriile tale interese, nu ţi-o faci cum trebuie. E o lege tot atât de inexorabilă ca şi gravitaţia!”.

Ultima prescripţie nu-i luă mult timp: „Scrie pe nisip tot ce te frământă!”. Scrise câteva cuvinte cu o fărâmă de scoică; apoi se întoarse şi plecă. Nu mai aruncă nici o privire în urma lui: ştia că se apropia ora fluxului.

Despre ce este vorba în text? Ce a descoperit Gordon? Cât de important pentru viaţa noastră este să medităm la noi, să ne cunoaştem şi să acţionăm în baza unei motivaţii explicite şi conştientizate? Ce dificultăţi pot să apară atunci când nici măcar nu ne gândim că trebuie să ne gândim la ele? „Tratamentul” propus este valabil numai pentru noi, ca persoane fizice, sau şi ca profesionişti într-un anumit domeniu? În ce sens şi măsură credeţi ca aplicaţia propusă are legatură cu un domeniu intitulat „Psihologia comunicării”? Ce realitate credeţi că poate configura această sintagmă?

Hipercomplexitatea fiinţei umane este determinată, în mod hotărâtor, de dimensiunea sa psihologică, de individualitatea şi unicitatea sa. Într-un orizont al vieţii sociale în care fiecare agent vine cu amprenta sa personală în lume, relaţiile interumane şi, implicit, mecanismul social, sunt determinate de modul de realizare a contactului dintre o infinitate de universuri relativ „paralele”. Procesul prin care se realizează interşarjabilitatea lumii interioare cu cea exterioară, a celei intra- cu cea interpersonală, care asigură deschiderea individualului către social şi reciproc, şi, în acelaşi timp, se realizează devenirea noastră înşine poartă numele de comunicare.

Ne aflăm într-un timp în care, din perspectiva comunicării, suntem „rupţi” între două paradoxuri, respectiv între „totul este comunicare” şi „nu se poate să nu comunici”, pe de-o parte, şi „nimic nu se comunică”, „totul este aparenţă”,”dialogul surzilor” de cealaltă parte. Dificultatea definirii şi înţelegerii fenomenului vine, cel puţin, din două aspecte: 1. multitudinea de perspective din care acesta este abordată: lingvistică, psihologică, sociologică, semiotică, pedagogică, managerială, politică, culturală, cibernetică, chiar al unei „ştiinţe a comunicării” (pentru a evidenţia doar câteva), respectiv din perspectiva interdisciplinarităţii sale intrinseci, fără de a cărei acceptare şi pătrundere nu se pune problema unui progres în apropierea de esenţa sa; 2. multitudinea naturii factorilor care o determină, în totalitatea aspectelor sale şi a raporturilor dintre acestea: factori psihologici, sociali, culturali, educaţionali, economici, politici, manageriali; iar dintre cei psihologici: factori cognitivi, afectivi, volitivi, motivaţionali, caracteriali, de personalitate.

În intenţia de a acoperi multitudinea sensurilor cu care este utilizat cuvântul comunicare, vom încerca o scurtă o trecere în revistă a unora dintre acestea, aşa cum sunt ele sistematizate de Mihai Coman (4, p. 8). Acesta observă că, în urmă cu aproape 20 de ani, Frank E.X. Dance şi Carol E. Larson au adunat într-o carte cele mai reprezentative definiţii ale comunicării propuse de diferiţi autori, ajungând la semnificativa sumă de 126 formulări. În ciuda numărului mare de definiţii, s-a evidenţiat că, în funcţie de domeniu, termenul este utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, deseori în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte domenii. Procedăm la o evidenţiere a câtorva:

- Edward O. Wilson (biolog): „Comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau mai mulţi participanţi”;

- Carl I. Hovland, Irving I. Janis, Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul);

- Charles Morris : „Punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri”; „orice mediu care serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul”;

- Waren Weaver: comunicarea reprezintă „totalitatea proceselor prin care o minte poate să o afecteze pe alta”;

- Louis Forsdale: „Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut şi modificat prin intermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli”;

- Jose Aranguren: „Comunicarea este o transmitere de informaţie la care se aşteaptă răspuns.”

Ceea ce se poate observa sumar din această enumerare este, pe de-o parte, faptul că deşi referenţialul definiţiilor este acelaşi, există diferenţe semnificative între sensurile cu care este folosit cuvântul comunicare. Dincolo de acestea, există, evident, un nucleu specific comun, prins în toate accepţiunile, acestea fiind, preocupate, suplimentar, şi de identificarea elementelor componente ale actului de comunicare sau a efectelor acesteia.