Cuprins
- Capitolul I - NOŢIUNEA DE COMUNICARE
- 1. Concepte şi orientări specifice
- 1.1. Comunicare – Comunicaţie – Informaţie
- 1.2. Comunicarea - un fenomen complex
- 2. Tipurile şi teoriile comunicării
- 2.1. Tipurile comunicării
- 2.2. Comunicarea verbală şi nonverbală
- 2.3. Comunicarea interumană şi de grup
- 3. Canalele comunicaţionale
- 3.1. Mass-media
- 4. Deontologia mijloacelor de comunicare
- 4.1. Principii şi valori
- 5. Comunicarea: artă sau ştiinţă ori artă şi ştiinţă?
- 5.1. O ştiinţă
- 5.2. O artă
- 5.3. Magia comunicării
- Capitolul II - TEHNICI DE INFORMARE PUBLICĂ
- 1. Caracteristicile unui fapt de presă
- 2. Ştirea de presă
- .3.Comunicatul de presă
- 4. Articolul de presă
- 5. Campania de presă
- 6. Interviul
- 7. Conferinţa de presă
- 8. Briefing-ul de presă
- 9. Vizita la redacţie
- 10. Vizita ziariştilor la sediul organizaţiei (,,ziua uşilor deschise”)
- 11. Opinia publică
- 11.1. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale opiniei publice
- 11.2. Noţiunile de opinie şi public tipuri de public
- 11.3. Formarea şi stimularea opiniei publice
- 11.4. Rolul mijloacelor de informare în masă în formarea opiniei publice
- Capitolul III - INTERVIUL
- 1.Ce este interviul?
- 2. Scopul interviului
- 3. Structura unui interviu
- 3.1. Întrebarea directă sau întrebarea cu răspuns închis.
- 3.2. Ordonarea întrebărilor
- 5.Tipurile de interviuri
- 6. Interviurile de presă
- 7. Interviul pentru angajare. Pregătirea pentru interviu.
- 7.1. Culegerea de informaţii
- 7.2. Atitudini şi moduri comportamentale în cadrul interviului
- CAPITOLUL IV
- DISCURSUL - UNITATE A COMUNICARII
- 4.1 Diversele acceptiuni ale notiunii de ,,discurs"
- 4.2 Genurile de discurs
- 4.2.1 Discursul judiciar
- 4.2.2 Discursul politic
- 4.3 Speciile discursului
- 4.4 Analiza discursului
- 4.4.1 Par tile discursului
Extras din curs
Capitolul I - NOŢIUNEA DE COMUNICARE
1. Concepte şi orientări specifice
Comunicarea (de la termenii latini comunicatio, communis), semnifică, încercarea
de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informaţiii, idei, atitudini, de a
le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele.
Ch. U. Larson întelege prin comunicare procesul stabilirii unei comuniuni sau
identităţi de reflecţii, idei, concepţii, între emiţătorul mesajului şi receptorul mesajului
prin intermediul unui canal de comunicaţie.
Este un concept de bază în sociologie şi psihologia socială, unde se utilizează în
diferite accepţiuni:
a) procesul prin care individualităţile observă stimulii şi reacţionează în grade
diferite la perceperea lor;
b) mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă;
c) toate simbolurile gândirii, împreună cu mijloacele de conservare şi propagare a
lor;
d) comunicarea socială, definită fie ca expresie generală pentru a desemna toate
formele de relaţii sociale în care există o participare conştientă a indivizilor şi
grupurilor, fie ca raporturi personale comportând o comuniune sau fuziune a
conştiinţelor.
Vom opera cu acest termen înţelegându-l ca proces în care un emiţător (E) numit şi
sursă de comunicare, transmite un mesaj (M) sau un repertoriu de mesaje (Rm) ce
cuprinde conţinuturi comunicaţionale prin intermediul unui canal (C), către un receptor
(R), numit şi destinatar, audienţă sau public, respectiv cel ce primeşte mesajul.1
Mesajul, inţeles ca ansamblu al semnelor transmise de emiţător este vehiculat prin
intermediul unul canal comunicaţional, care reprezintă suportul material al comunicării.
Mediile comunicaţionale – radio, televiziune, cinema, teatru, presă, suporturi
magnetice, Internet, casete, cărţi etc, formează suporturile de bază ale comunicărilor
umane, în care informaţiile sunt codificate într-un grad mai mare sau mai mic, folosind
mai mult sau mai puţin tehnica de specialitate. Semnificaţia atribuită mesajului de
către receptori se numeşte decodificare.
În procesul de trasmitere sau retransmitere a mesajului (feed-back), pot interveni
unul sau mai multe elemente perturbatoare care influenţează fenomenele de învăţare
sau reînvăţare specifice receptorului şi apoi acţiunile acestuia. Astfel comunicarea se
transformă în participare, devenind comunicare participativă, adică acţiunea de a face
un individ sau un organism să participe la experienţa de viaţă a unui alt individ sau
organism.
O comunicare între două persoane este completă atunci când acestea înţeleg
două semnale în acelaşi fel, deci atunci când fac apel la acelaşi sistem de
decodificare. Mai multe persoane care comunică formează un lan de comunicare sau
o reţea de comunicare.2
Orice comunicare poate decurge direct între emiţător şi receptor sau indirect prin
intermediul mijloacelor sau mediilor comunicaţionale.
Comunicarea este procesul ai cărui factori se intercondiţionează reciproc. Pot fi
imaginate trei modele ale comunicării:
1. liniar (comunicarea este unidirecţională);
2. interacţional (comunicarea este bidirecţională);
3. tranziţional (emiţătorul şi receptorul mesajului joacă roluri permutabile,
alternative pe toată durata comunicării).
Concluzionând, comunicarea poate fi:
a. directă sau indirectă;
b. unilaterală sau reciprocă;
c. privată sau publică.
Combinarea primelor patru tipuri de comunicare de la literele a) si b), poate naşte
alte patru forme de comunicare – cele mai intâlnite, de altfel:
1. reciprocă directă (faţă în faţă);
2. reciprocă indirectă sau interactivă (prin intermediul radioului, telefonului);
3. unilaterală directă (într-o conferinţă);
4. unilateral indirectă (prin intermediul discului, suporturi magnetice în mişcare,
filmului, scrisorii, e-mail-ului).
După tipuri de activităţi umane, J. L. Aranguren deosebeşte o comunicare:
obişnuită (comună), ştiinţifică şi / sau tehnică, de noutăţi, publicitară, pedagogică,
estetică, socială, economică, politică, religioasă etc.
1.1. Comunicare – Comunicaţie – Informaţie
Comunicaţia reprezintă transmiterea unor idei, atitudini, sentimente prin intermediul
unui canal de comunicaţie, deci mijlocit.
Comunicarea de masă se adresează mai multor indivizi fiind o comunicare
publică. După unii cercetători comunicarea de masă reprezintă un caz particular (cu
caracteristici proprii) al comunicării umane, care poate fi raportat prin analiza
canalelor, a tipurilor de conţinuturi difuzate, a limbajelor specifice, precum şi a modului
de receptare.
Comunicarea de masă reprezintă un transfer de informaţie, prin intermediul unui
mesaj şi cu ajutorul unui canal de comunicaţie; ea facilitează atât circulaţia socială a
informaţiei, cât şi denaturarea şi standardizarea ei. Astfel, comunicarea de masă
funcţionează ca un agent de întărire a valorilor şi atitudinilor existente.3 Dicţionarul de
Sociologie4 subliniază că în cazul comunicării de masă, acelaşi emiţător dispune de
posibilităţi de transmitere a aceluiaşi, mesaj la un număr foarte mare de receptori
potenţiali. Aceste posibilităţi sunt oferite de mijloace tehnice de comunicaţie de masă
(mass-media), respectiv presă, radio şi televiziune.
Informaţia (de la latinescul informo, -are, care înseamnă „a da formă, a fasona, a
face cunoscut, a pune la curent”) este definită ca:
• ansamblu de date, ştiri, indici etc, ce modifică starea internă a sistemului
receptor, determinându-i o anumită reacţie de răspuns în raport cu un anumit
obiect (sistem) denumit sursă;
• resursă de abilităţi care modifică mentalităţi;
• nevoie a creierului, formă de bază a nutriţiei psihice, cu funcţii
importante în realizarea cunoaşterii şi afirmării omului ca fiinţă sociabilă;
• ansamblul activităţilor, instituţiilor şi efectelor care au ca obiect, primirea,
transmiterea, alegerea şi prezentarea faptelor considerate ca semnificative
pentru viaţa socială;
• măsura a ceea ce este nou, imprevizibil în mesaj.
Informaţia e partea cea mai comunicabilă a realităţii şi de aceea poate trece foarte
uşor de pe o substanţă pe alta, ceea ce face posibil ca substanţe diferite să poată
aduce informaţii diferite.
Încă din 1949 „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” proclamă dreptul
omului la informare şi comunicare (art.19). Cu toate acestea, în prezent, difuzarea
informaţiei se face în mare măsură în sens unic, plecând de la câteva centre situate
mai ales în ţările dezvoltate, care au instituit un real monopol asupra informaţiilor şi
ştirilor de actualitate care reflectă, în general, preocupările, aspiraţiile şi modelele
culturale ale societăţilor de unde sunt difuzate.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Relatii Publice, Comunicare, Protocol.pdf