Relatii Publice, Comunicare, Protocol

Imagine preview
(9/10 din 1 vot)

Acest curs prezinta Relatii Publice, Comunicare, Protocol.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier pdf de 104 de pagini .

Profesor: Lector Drd. Doina Livia Stanciu

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Comunicare

Cuprins

Capitolul I - NOŢIUNEA DE COMUNICARE
1. Concepte şi orientări specifice
1.1. Comunicare – Comunicaţie – Informaţie
1.2. Comunicarea - un fenomen complex
2. Tipurile şi teoriile comunicării
2.1. Tipurile comunicării
2.2. Comunicarea verbală şi nonverbală
2.3. Comunicarea interumană şi de grup
3. Canalele comunicaţionale
3.1. Mass-media
4. Deontologia mijloacelor de comunicare
4.1. Principii şi valori
5. Comunicarea: artă sau ştiinţă ori artă şi ştiinţă?
5.1. O ştiinţă
5.2. O artă
5.3. Magia comunicării
Capitolul II - TEHNICI DE INFORMARE PUBLICĂ
1. Caracteristicile unui fapt de presă
2. Ştirea de presă
.3.Comunicatul de presă
4. Articolul de presă
5. Campania de presă
6. Interviul
7. Conferinţa de presă
8. Briefing-ul de presă
9. Vizita la redacţie
10. Vizita ziariştilor la sediul organizaţiei (,,ziua uşilor deschise”)
11. Opinia publică
11.1. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale opiniei publice
11.2. Noţiunile de opinie şi public tipuri de public
11.3. Formarea şi stimularea opiniei publice
11.4. Rolul mijloacelor de informare în masă în formarea opiniei publice
Capitolul III - INTERVIUL
1.Ce este interviul?
2. Scopul interviului
3. Structura unui interviu
3.1. Întrebarea directă sau întrebarea cu răspuns închis.
3.2. Ordonarea întrebărilor
5.Tipurile de interviuri
6. Interviurile de presă
7. Interviul pentru angajare. Pregătirea pentru interviu.
7.1. Culegerea de informaţii
7.2. Atitudini şi moduri comportamentale în cadrul interviului
CAPITOLUL IV
DISCURSUL - UNITATE A COMUNICARII
4.1 Diversele acceptiuni ale notiunii de ,,discurs"
4.2 Genurile de discurs
4.2.1 Discursul judiciar
4.2.2 Discursul politic
4.3 Speciile discursului
4.4 Analiza discursului
4.4.1 Par tile discursului

Extras din document

Capitolul I - NOŢIUNEA DE COMUNICARE

1. Concepte şi orientări specifice

Comunicarea (de la termenii latini comunicatio, communis), semnifică, încercarea

de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informaţiii, idei, atitudini, de a

le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele.

Ch. U. Larson întelege prin comunicare procesul stabilirii unei comuniuni sau

identităţi de reflecţii, idei, concepţii, între emiţătorul mesajului şi receptorul mesajului

prin intermediul unui canal de comunicaţie.

Este un concept de bază în sociologie şi psihologia socială, unde se utilizează în

diferite accepţiuni:

a) procesul prin care individualităţile observă stimulii şi reacţionează în grade

diferite la perceperea lor;

b) mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă;

c) toate simbolurile gândirii, împreună cu mijloacele de conservare şi propagare a

lor;

d) comunicarea socială, definită fie ca expresie generală pentru a desemna toate

formele de relaţii sociale în care există o participare conştientă a indivizilor şi

grupurilor, fie ca raporturi personale comportând o comuniune sau fuziune a

conştiinţelor.

Vom opera cu acest termen înţelegându-l ca proces în care un emiţător (E) numit şi

sursă de comunicare, transmite un mesaj (M) sau un repertoriu de mesaje (Rm) ce

cuprinde conţinuturi comunicaţionale prin intermediul unui canal (C), către un receptor

(R), numit şi destinatar, audienţă sau public, respectiv cel ce primeşte mesajul.1

Mesajul, inţeles ca ansamblu al semnelor transmise de emiţător este vehiculat prin

intermediul unul canal comunicaţional, care reprezintă suportul material al comunicării.

Mediile comunicaţionale – radio, televiziune, cinema, teatru, presă, suporturi

magnetice, Internet, casete, cărţi etc, formează suporturile de bază ale comunicărilor

umane, în care informaţiile sunt codificate într-un grad mai mare sau mai mic, folosind

mai mult sau mai puţin tehnica de specialitate. Semnificaţia atribuită mesajului de

către receptori se numeşte decodificare.

În procesul de trasmitere sau retransmitere a mesajului (feed-back), pot interveni

unul sau mai multe elemente perturbatoare care influenţează fenomenele de învăţare

sau reînvăţare specifice receptorului şi apoi acţiunile acestuia. Astfel comunicarea se

transformă în participare, devenind comunicare participativă, adică acţiunea de a face

un individ sau un organism să participe la experienţa de viaţă a unui alt individ sau

organism.

O comunicare între două persoane este completă atunci când acestea înţeleg

două semnale în acelaşi fel, deci atunci când fac apel la acelaşi sistem de

decodificare. Mai multe persoane care comunică formează un lan de comunicare sau

o reţea de comunicare.2

Orice comunicare poate decurge direct între emiţător şi receptor sau indirect prin

intermediul mijloacelor sau mediilor comunicaţionale.

Comunicarea este procesul ai cărui factori se intercondiţionează reciproc. Pot fi

imaginate trei modele ale comunicării:

1. liniar (comunicarea este unidirecţională);

2. interacţional (comunicarea este bidirecţională);

3. tranziţional (emiţătorul şi receptorul mesajului joacă roluri permutabile,

alternative pe toată durata comunicării).

Concluzionând, comunicarea poate fi:

a. directă sau indirectă;

b. unilaterală sau reciprocă;

c. privată sau publică.

Combinarea primelor patru tipuri de comunicare de la literele a) si b), poate naşte

alte patru forme de comunicare – cele mai intâlnite, de altfel:

1. reciprocă directă (faţă în faţă);

2. reciprocă indirectă sau interactivă (prin intermediul radioului, telefonului);

3. unilaterală directă (într-o conferinţă);

4. unilateral indirectă (prin intermediul discului, suporturi magnetice în mişcare,

filmului, scrisorii, e-mail-ului).

După tipuri de activităţi umane, J. L. Aranguren deosebeşte o comunicare:

obişnuită (comună), ştiinţifică şi / sau tehnică, de noutăţi, publicitară, pedagogică,

estetică, socială, economică, politică, religioasă etc.

1.1. Comunicare – Comunicaţie – Informaţie

Comunicaţia reprezintă transmiterea unor idei, atitudini, sentimente prin intermediul

unui canal de comunicaţie, deci mijlocit.

Comunicarea de masă se adresează mai multor indivizi fiind o comunicare

publică. După unii cercetători comunicarea de masă reprezintă un caz particular (cu

caracteristici proprii) al comunicării umane, care poate fi raportat prin analiza

canalelor, a tipurilor de conţinuturi difuzate, a limbajelor specifice, precum şi a modului

de receptare.

Comunicarea de masă reprezintă un transfer de informaţie, prin intermediul unui

mesaj şi cu ajutorul unui canal de comunicaţie; ea facilitează atât circulaţia socială a

informaţiei, cât şi denaturarea şi standardizarea ei. Astfel, comunicarea de masă

funcţionează ca un agent de întărire a valorilor şi atitudinilor existente.3 Dicţionarul de

Sociologie4 subliniază că în cazul comunicării de masă, acelaşi emiţător dispune de

posibilităţi de transmitere a aceluiaşi, mesaj la un număr foarte mare de receptori

potenţiali. Aceste posibilităţi sunt oferite de mijloace tehnice de comunicaţie de masă

(mass-media), respectiv presă, radio şi televiziune.

Informaţia (de la latinescul informo, -are, care înseamnă „a da formă, a fasona, a

face cunoscut, a pune la curent”) este definită ca:

• ansamblu de date, ştiri, indici etc, ce modifică starea internă a sistemului

receptor, determinându-i o anumită reacţie de răspuns în raport cu un anumit

obiect (sistem) denumit sursă;

• resursă de abilităţi care modifică mentalităţi;

• nevoie a creierului, formă de bază a nutriţiei psihice, cu funcţii

importante în realizarea cunoaşterii şi afirmării omului ca fiinţă sociabilă;

• ansamblul activităţilor, instituţiilor şi efectelor care au ca obiect, primirea,

transmiterea, alegerea şi prezentarea faptelor considerate ca semnificative

pentru viaţa socială;

• măsura a ceea ce este nou, imprevizibil în mesaj.

Informaţia e partea cea mai comunicabilă a realităţii şi de aceea poate trece foarte

uşor de pe o substanţă pe alta, ceea ce face posibil ca substanţe diferite să poată

aduce informaţii diferite.

Încă din 1949 „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” proclamă dreptul

omului la informare şi comunicare (art.19). Cu toate acestea, în prezent, difuzarea

informaţiei se face în mare măsură în sens unic, plecând de la câteva centre situate

mai ales în ţările dezvoltate, care au instituit un real monopol asupra informaţiilor şi

ştirilor de actualitate care reflectă, în general, preocupările, aspiraţiile şi modelele

culturale ale societăţilor de unde sunt difuzate.

Fisiere in arhiva (1):

  • Relatii Publice, Comunicare, Protocol.pdf

Alte informatii

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALATI FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ