Extras din curs

1. Parrhesia şi seducţia. Prin opoziţie cu mitul, care este operaţia persuasivă cu cele mai profunde rădăcini culturale, seducţia este operaţia persuasivă cea mai inocentă. În raport cu minciuna şi ficţiunea, care nu au salvare în faţa unei instanţe de disuasiune, mitul şi seducţia se apără cu ideea de non-insidiozitate. Dacă vrem să trăim cinstit trebuie să privim în faţă adevărul. Căile către adevăr sunt cogitaţia şi intuiţia. Operaţia de seducţie joacă în contul intuiţiei sub o mască de cogitaţie. În acest proces de deturnare cognitivă sunt mobilizate mijloace semiotice precum vorbirea, kinetica, proxemica, paralimbajul verbal, cronemica ş.a. Nu poate exista discurs seductiv fără un dispozitiv limbajual. În fond, seducţia este efectul patetic şi patemic al utilizării unui limbaj oarecare. Se desprinde că seducţia acţionează ca limbaj şi cogitaţie. Discursul său este dublu articulat, cogitaţional şi limbajual: un "gând" seductiv sofistic este antrenat de un limbaj seductiv retoric. A. Mucchielli consideră că se poate delimita o “situaţie de seducţie” (Mucchielli, 2002, p. 93) ce constă în modificarea unei situaţii normale prin atragerea, ca decisive, a unor elemente seductive: zâmbet, umor, dezinvoltură, gerare de aparenţe. Seducţia nu are nici o obligaţie faţă de morală. Ea rezultă la intersecţia unei retorici a emoţiei cu o cogitaţie a pasiunii, ambele indiferente faţă de o etică strictă. Discursul adevărului este discursul natural, discursul convictiv. Operaţia de seducţie înseamnă un discurs artificial, intenţionat şi proiectat a fi nenatural, dar care face mari eforturi de a ieşi în lume sub acoperirea naturalului. Discursul natural se sprijină în acelaşi timp pe o morală şi o artă, acestui fundament grecii îi spuneau parrhesia. Vocabula grecească desemna vorbirea directă, vorbirea francă, acţiunea morală de a spune lucrurilor pe nume, vorbirea pe şleau. Discursul condus de parrhesia nu este unul insidios, prefăcut ori ascultând de legile retoricii, vizând în sufletul destinatarului producerea de efecte patetice. Michel Foucault găseşte parrhesia în discursul filosofilor greci, vorbirea directă fiind metoda de producţie a lui Socrate, Platon ori Aristotel. În virtutea acestei convingeri, spunea Aristotel: "Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul". Discursul profesorului grec "nu trebuie să fie unul artificial", "să nu fie unul de seducţie" (M. Foucault, 2004, p. 351). Seducţia este una dintre artele iluziei, ale podoabelor, o încununare a retoricii sofistice. Producţia seductivă nu este o spunere pe care destinatarul să o poată veridictiv subiectiva, să şi-o poată apropria şi să-l ajute pe acesta să se cunoască mai bine pe sine, să se preocupe mai bine de sine, adică în atingerea obiectivului individual fundamental: ameliorarea de sine.

Regula retorică a discursului convictiv este, în plan limbajual, vorbirea francă, adică parrhesia. Formularea limbajuală a discursului convictiv trebuie să fie directă, fără ocolişuri, fără podoabe. Parrhesia este calea către adevărul sincerităţii, totodată atitudine etică şi procedură tehnică. Ei i se opune seducţia sub toate formele ei (măgulire, adulare, flatare şi linguşire). "Anti-vorbirea pe faţă" a seducţiei este, şi ea, o procedură tehnică (de nuanţă retorică) şi o atitudine morală (un ethos inversat). Ambele aceste componente sunt indispensabile pentru a transmite discursul persuasiv.

2. Schema funcţională a seducţiei. Rostirea persuasivă vizează un dublu obiectiv: mai întâi diminuarea suveranităţii destinatarului asupra propriilor emoţii şi asupra veridicţiunii de sine şi, apoi, instaurarea pe locul diminuării a unei emoţii străine interesului destinatarului. Pe de altă parte, cogitaţional, seducţia valorifică o premisă care celui vizat a fi sedus îi scapă. Seducătorul nu spune totul. El lasă deoparte intenţionat o anume premisă. Seducătorul renunţă deci la sinceritatea, libertatea şi deschiderea care fiecăruia îi permit să spună ce are de spus şi să formuleze cum exact doreşte s-o facă. Seducţia interpune un gând seductiv şi o retorică de formulare.

În raport cu convicţiunea ce-şi trage substanţa din parrhesia, din a spune pe faţă totul, persuasiunea reprezintă a nu fi franc pe două direcţii: cogitaţional (gândul persuasiv) şi limbajual (retorica, iluzia, podoabele). Seducţia este duşmanul moral al lucrului comunicat direct. Faptul că seducţia există confirmă că acest duşman al adevărului şi al spunerii pe faţă este unul foarte puternic. Schema funcţională a seducţiei este una deloc complicată. Pentru a obţine de la un destinatar o anume conduită sau un oarecare comportament şi pentru a-şi satisface astfel, fără ca respectivul s-o ştie, un interes, seducătorul valorifică în ultimă instanţă o dorinţă a acestuia. Seducătorul îşi instituie influenţa seductivă prin exploatarea unei dorinţe a sedusului. Prin urmare, seducţia este o problemă de generare şi gerare a unei dorinţe. Atunci când nu constată la sedus existenţa dorinţei, seducătorul trebuie s-o provoace, s-o inducă, s-o genereze. Între seducător şi sedus se creează un "raport de seducţie" (spune J. Baudrillard, 1987, p. 53), "o relaţionare seductivă" (precizează Timothy D. Wren, 1997, p. 301). Relaţia seductivă ţine legate în mod complementar două persoane interesate. Seducătorul este interesat de a-şi satisface un interes prin accentuarea unei dorinţe naturale sau provocarea unei dorinţe imperioase. Sedusul este interesat să-şi satisfacă dorinţa imperativă. "Provocarea, iar nu dorinţa este esenţa seducţiei", arată Jean Baudrillard (1987, p. 52). În demersul său, seducătorul nu are la dispoziţie decât un singur, un unic inocent instrument: limbajul. Seducţia se află în afara constrângerii. Ea nu cunoaşte calea obligaţiei. În seducţie, forţa nu are nici un cuvânt de spus. Seducătorul se serveşte de limbaj pentru a obţine ceea ce vrea. Se foloseşte, de asemenea, de dorinţa sedusului pe care fie o stârneşte, fie o consolidează. Seducătorul obţine de la sedus o dorinţă ce animă un comportament. Prin inducerea de dorinţe artificiale ori întărirea uneia naturale, dar debile, seducătorul se interpune între "sedus" şi practica sa, între sinele acestuia şi conduita sa. Seducătorul îl împiedică pe sedus să se cunoască pe sine şi să se preocupe de sine. Prin dorinţa care-l conduce, sedusul ajunge un neputincios: sedusul nu se mai poate opune. De acum, îl împinge nu seducătorul, ci propria sa dorinţă. Sedusul dă suveranitatea de sine pe o dorinţă. Seducţia generează şi gerează aparenţele. Ea lucrează pe spaţiul verosimilului. Numele adevărat al verosimilului aparenţei este amăgire. Dorinţele sedusului sunt efecte ale amăgirii produse de seducator. În procesul seductiv are loc o dispariţie a evidenţei şi a ordinii, ceea ce permite infiltrarea aparenţei. Nu este însă vorba de orice fel de aparenţă. Seducţia mizează pe aparenţele fascinante, încântătoare. Seducătorul încântă. Amăgirea realizează două scopuri deodată: provoacă şi promite. Domeniul seducţiei se arată a fi încântătorul şi fascinantul.

3. Obiect şi mesaj seductiv. Obiecte ale seducţiei pot fi: succesul, faima, banii, iubirea, celebritatea, respectul, prestigiul, importanţa, puterea. T. Wren arată că "faima seduce la fel precum iubirea, succesul şi puterea" (Wren, 1997, p. 253).