Teoria comunicării

Curs 1: Dificultăţile unei definiţii

Comunicarea nu este nici pe departe o activitate tânără, ea este cu siguranţă la fel de veche ca şi istoria umanităţii, chiar dacă nu a fost recunoscută drept ştiinţă decât de puţină vreme. De aceea, pentru a ajunge să înţelegem teoria comunicării, trebuie să vedem mai întâi ce este comunicarea? Aşa cum arată Armand şi Michèle Mattelart , „noţiunea de comunicare are o mulţime de sensuri. Dacă lucrurile sunt aşa de multă vreme, proliferarea tehnologiilor şi profesionalizarea practicilor n-au făcut decât să adauge în această polifonie glasuri noi, la sfârşitul unui secol care face din comunicare o figură emblematică a societăţilor celui de-al treilea mileniu”.

Literatura de specialitate ne oferă o gamă largă de definiţii şi, implicit, de abordări. O scurtă trecere în revistă a câtorva poziţii teoretice ne va ajuta să înţelegem complexitatea fenomenului comunicării:

Astfel, K.R.Scherrer abordează comunicarea interacţionă la om şi la animal (ceea ce pentru unii analişti este comunicare socială) definind-o ca pe „un proces în care doi sau mai mulţi actori co-orientaţi către un scop îşi transmit informaţia de o manieră mutual contingentă, graţie unor configuraţii multicanale”.

Pentru S.Moscovici , a comunica înseamnă a transmite şi a influenţa.

La Smith cele două poziţii se împletesc în conceperea comunicării plecând de la ideea de partaj al informaţiei între indivizi în cadrul unui schimb social, acest partaj activând, în foarte multe cazuri, o negociere pentru a asigura încadrarea situaţiei şi a contextului şi pentru a reduce incertitudinea prin precizarea intenţiilor indivizilor care comunică (termenii subliniaţi nu reprezintă altceva decât noţiuni importante în abordarea fenomenului comunicaţional).

Comunicarea reprezintă, în viziunea lui John Fiske una dintre activităţile umane pe care fiecare dintre individ o poate recunoaşte, dar pe care foarte puţini o pot defini în mod satisfăcător. A comunica înseamnă a vorbi cu cineva, comunicare este şi televiziunea, răspândirea de informaţii, coafura, critica literară, moda şi lista poate continua la nesfârşit. Vedem, astfel, cum comunicarea umană este un domeniu extrem de divers şi de multilateral.

Dar pentru a înţelege ce este comunicarea, să începem cu:

1. Definiţii de dicţionar:

Le Petit Robert menţionează: Comunicare, cuvânt atestat din 1364 şi provenit din latinescul communicare desemnează „ a fi în relaţie cu”. Din 1557 apare şi sensul „ a face cunoscut ceva cuiva”. Din secolul al XIV-lea apare sensul „a fi, a se puune în relaţie”

Sau „a face cunoscut ceva cuiva […]. A împărţi ceva cu cineva. A face comun, a transmite ceva”.

“Comunicare: acţiunea de a fi în raport cu altcineva, în general prin intermediul limbajului; schimb verbal între un locutor şi un interlocutor, căruia primul îi solicită un răspuns […]. Acţiunea de a pune în relaţie, în legătură, în contact, diferite lucruri”.

Le Petit Robert din 1974 defineşte comunicarea ca „acţiunea de a comunica ceva: avez, mesaj, informaţie”.

A comunica: A transmite ceva, a împărtăşi cuiva un sentiment, o stare. […] A intra în contact cu cineva, a-i împărtăşi gândurile, sentimentele”. (Larousse)

“Comunicare: Faptul de a-şi manifesta gândirea sau sentimentele prin intermediul limbajului, al scrierii, al gesturilor, al mimicii, cu scopul de a se face înţeles.

Ştiinţific: Procesul prin care o sursă de informaţii A încearcă să acţioneze asupra unui receptor de informaţii B astfel încât să provoace la acesta apariţia unor acte sau a unor sentimente permiţând o reglementare a activităţilor lui B sau ale grupului căruia îi aparţin A şi B (E. Henriquez, 1971). Ansamblu al dimensiunilor lumii noastre reale care rezultă din faptul că entităţi - adică oameni - intră în relaţie unele cu altele şi încep să acţioneze unele asupra celorlalte (P.Watzlawick, 1981)” (R.Legendre, Dictionnaire actuel de l’éducation).

Dicţionarul Explicativ al limbii române defineşte comunicarea ca “a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune” şi despre oameni, comunităţi sociale etc. “a se pune în legătură, în contact cu”, “ a vorbi cu”, după cum şi “a fi în legătură cu, a se duce la”. Tot în DEX întâlnim definiţia “acţiunea de a comunica şi rezultatul ei”.

Încercând o sinteză a definiţiilor de dicţionar, Jeanine Beaudichon arată că „prezentarea (dicţionarelor, n.n.) este făcută ca şi cum comunicarea ar fi o noţiune omogenă. Ori, nu este cazul: printre numeroşii modulatori, dintre care unii au fost enumeraţi mai sus, iată câţiva: obiectivul, raporturile de putere ori de influenţă pe care le exercită în general sau unii faţă de alţii interlocutorii, numărul acestora, distanţa care îi separă etc. A comunica atunci când interlocutorii pot să interacţioneze şi să coopereze din punct de vedere social pentru a asigura transmisia nu este acelaşi lucru cu a acţiona unidirecţional. Şi într+un caz şi în altul, locutorul este în raport cu auditorul sau cu auditorii săi; dar dacă nici un răspuns nu este posibil, natura însăşi a activităţii care trebuie desfăşurată pentru a transmite efectiv informaţia este diferită de cea care se realizează atunci când returul şi interacţiunea sunt posibile. Există diferite circumstanţe, diferite tipuri de motivaţii care modelează de o manieră caracteristică diferitele tipuri de interacţiuni: comunicarea nu poate fi definită decât în raport cu ceea ce denumim în mod generic context”.