Teorii ale Comunicării de Masă

De la comunicare la comunicarea de masă

Comunicarea de masă este un caz particular al comunicării ca proces general. De aceea pentru a putea defini comunicarea de masă trebuie să definim procesul de comunicare. După Dicţionarul de ştiinţe ale limbii comunicarea este proces de transmitere a unui mesaj de la o sursă la o destinaţie folosindu-se un anumit cod şi un anumit canal. Codurile specifice prin care se realizează în mod curent comunicarea interpersonală sunt limbile naturale.

Definiţia are la bază modelul matematic numit şi modelul inginerilor deoarece prima expunere sintetică a teoriei a făcut-o Claude Shannon, inginer la compania Bell Telephone şi cercetător la Massachusetts Institute of Tehnology. Modelul mai este cunoscut sub sigla E-C-R şi poate fi reprezentat schematizat astfel :

Emiţător → mesaj codat transportat printr-un canal → Receptor

Un astfel de model simplifică foarte mult procesul complex al comunicării. Dacă am fi roboţi poate că această definiţie ar fi mulţumitoare, dar la oameni apar şi alţi parametri în această ecuaţie a comunicării interumane.

Alt cercetător, Harold D. Lasswell, defineşte actul de comunicare prin intermediul următoarelor întrebări :

Cine - Emiţătorul

Ce spune - Mesajul

Prin ce canal - Mijlocul de comunicare

Cui - Receptor

Cu ce efect - Efectul produs

Această schemă are meritul de a fi pus în discuţie faptul că mesajele transmise de emiţător au un scop şi produc un efect asupra receptorului.

Lingviştii încercă şi ei să definească procesul de comunicare. Jakobson propune următoarea schemă :

Prin termenul de context, Jakobson a desemnat trei termeni :

- situaţia comunicanţilor

- „contextul”, adică mesajele care fac parte din acelaşi ansamblu şi de la care anumite elemente ale mesajului trebuie să-şi primească sensul (este cazul pronumelor el, ei, ea, ele, fiind adeseori greu de ştiut pe cine desemnează acestea dacă nu există date furnizate în partea precedentă a mesajului)

- referentul, la ceea ce trimite mesajul, ceea ce încearcă acesta să descrie (atunci când descrie)

Termenul de context este incomplet definit, comparativ cu rolul său în procesul comunicării. Ulterior Jakobson îşi completează schema folosind funcţiile limbajului : funcţia emotivă corespunde emiţătorului care doreşte să-şi facă cunoscute ideile, trăirile; funcţia conativă corespunde receptorului de la care se aşteaptă o reacţie fie ea lingvistică, psihologică, iar mesajul îndeplineşte o funcţie referenţială prin referirile pe care le face ( asupra unei situaţii, lucru, persoane), dar şi o funcţie poetică în cazul în care emiţătorul doreşte să-i dea o formă meşteşugită (întâlnită mai ales în literatură) şi o funcţie fatică prin care emiţătorul doreşte să atragă atenţia receptorului şi o funcţie metalingvistică când se fac trimiteri la codul folosit (de exemplu când se explică un termen folosit).