Clădiri

Construcţiile sunt destinate sã asigure oamenilor condiţiile necesare pentru desfãşurarea activitãţii lor materiale şi spirituale. Dezvoltarea unei societãţi, din punct de vedere economic şi social, se reflectã şi asupra nivelului tehnic al proiectãrii şi execuţiei construcţiilor.

Construcţiile se executã dupã nişte prescripţii tehnice şi pentru începerea unei construcţii sunt mai multe etape: proiectarea, executarea şi recepţionarea lucrãrilor de construcţii în condiţii optime şi unitare. Acestea se desfãşoarã având la bazã experienţa unei anumite perioade şi în primul rând sunt reglementate condiţiile cu caracter tehnic, care în ansamblu alcãtuiesc prescripţiile tehnice în construcţii.

Inginerul constructor, indiferent de domeniul în care lucreazã (cercetare, producţie, exploatare), trebuie sã cunoascã şi sã aplice şi chiar sã contribuie la perfecţionarea continuã a prescripţiilor tehnice.

Standardul sau STAS-ul este prescripţia tehnicã ce stabileşte caracteristicile materialelor şi instalaţiilor aferente construcţiilor. Stabileşte principiile de bazã pentru proiectare, execuţie şi recepţie, a cãror aplicare este obligatorie. Pe plan internaţional se elaboreazã prescripţii asemãnãtoare de cãtre Organizaţia Internaţionalã de Standardizare (ISO).

Norma internã este o prescripţie care prescrie caracteristicile materialelor de construcţii uzinate nereglementate prin standarde.

Normativul completeazã şi detaliazã elementele din standarde sau norme interne, indicând aplicarea acestora în cazuri concrete.

Instrucţiuni tehnice aduc precizãri suplimentare standardelor şi normativelor şi reglementeazã unele aspecte tehnice cu obiectiv restrâns.

Condiţiile tehnice speciale completeazã instrucţiunile tehnice ale anumitor lucrãri.

Fişele tehnologice stabilesc modul de organizare al diferitelor procese de lucru la execuţia lucrãrilor.

Proiectele tip cuprind documentaţia tehnico-economicã necesarã execuţiei construcţiilor tip.

Cataloagele tip cuprind elemente şi detalii pentru prefabricatele tipizate şi alte elemente de construcţii.

COORDONAREA DIMENSIONALÃ. TOLERANŢE. TIPIZAREA ÎN CONSTRUCŢII

Coordonarea dimensionalã, este o convenţie privind dimensiunile de coordonare ale componentelor unei construcţii, pentru a se asigura utilizarea lor fãrã ajustãri.

Coordonarea modularã este coordonarea dimensionalã concretizatã prin folosirea unui sistem modular cuprinzând modulul de bazã, multimoduli şi submoduli.

Modulul de bazã este unitatea de lungime a coordonãrii dimensionale având mãrimea astfel aleasã încât sã asigure pãrţilor componente ale construcţiei multiple posibilitãţi de utilizare şi adaptare. Se noteazã cu “M” şi valoarea internaţionalã a lui este 1 M = 100 mm.

Multimodulul este unitatea de lungime cu valoarea egalã cu un multiplu al modulului de bazã. Multiplul este un numãr întreg notat cu “n”, iar simbolul este nM.

Submodulul este unitatea de lungime cu valoarea o fracţiune a modulului de bazã. Fracţiunea are ca divizor un numãr întreg n, iar simbolul este M / n.

Sistemul modular se aplicã la proiectarea construcţiilor, în special la cele care se executã prin metode industrializate.

Simbolul se mai aplicã la alegerea dimensiunilor geometrice ale elementelor de construcţie, ale instalaţiilor sau utilajelor şi se mai aplicã la elaborarea unor prescripţii tehnice în construcţii.

Dimensiunile modulare pentru coordonarea verticalã pot fi:

- distanţa dintre feţele finite a douã planşee succesive (înãlţimea unui etaj);

- distanţa dintre feţele finite ale pardoselii şi plafonului (lumina încãperii);

- dimensiunile unor elemente componente care se condiţioneazã reciproc la asamblarea pe verticalã.

În sistem modular se definesc urmãtoarele caracteristici dimensionale ale elementelor de construcţie:

- dimensiunea modularã: dimensiunea multiplu întreg al unitãţii de lungime, care poate fi modulul de bazã sau un multimodul;

- dimensiunea nominalã: dimensiunea modularã, care se referã la caracteristica principalã dimensionalã a elementului considerat şi care poate sa-l identifice la scara de mãrimi;

- dimensiunea de execuţie: se alege în raport cu dimensiunea nominalã aşa încât, ţinându-se seama de rosturi, sã rezulte, prin punerea în operã a elementului o dimensiune modularã;

- dimensiune efectivã: este dimensiunea obţinutã prin mãsurãtori directe efectuate asupra elementului de construcţie. Aceasta trebuie sã fie cât mai aproape de dimensiunea de execuţie în limitele abaterilor admise;

- dimensiunea limitã: care este una dintre cele douã dimensiuni extreme admisibile, între care trebuie sã se gãseascã dimensiunea efectivã.

Toleranţele se referã atât la forma şi dimensiunile geometrice ale elementelor de construcţie cât şi la aspectul lor.

Abaterea este diferenţa algebricã între o dimensiune care poate fi efectivã sau maximã şi dimensiunea de bazã corespunzoare.

Abaterea efectivã este diferenţa dintre dimensiunea efectivã şi dimensiunea de execuţie. Aceasta poate fi pozitivã, zero sau negativã.

Dimensiunile limitã sau abaterile limitã, determinã un interval de variaţie a dimensiunilor, respectiv a abaterilor, care se numeşte toleranţã. Aceasta se noteazã cu “T” şi este datã de dimensiunea limitã maximã minus dimensiunea limitã minimã:

T = Lmax – Lmin,

Sau este datã de diferenţã dintre abaterea limitã superioarã şi abaterea maximã inferioarã:

T – As – Ai.

Toleranţa astfel calculatã este întotdeauna pozitivã.

Pentru lucrãri de construcţii gradul de precizie şi condiţiile de calitate sunt prevãzute în normativele şi normele tehnice de execuţie.