Contabilitate

Cap. I. OBIECTUL ŞI PRINCIPIILE CONTABILITĂŢII

1.1. Obiectul contabilităţii

Contabilitatea românească a parcurs în perioade de după 1989 o serie de mutaţii, în mai multe etape succesive, mai mult sau mai puţin edificatoare, mutaţii având drept scop declarat de „artizanii” acestei ştiinţe, racordarea ei la sistemele contabile practicate la nivel european şi mai nou, la nivel internaţional.

Realităţile societăţilor moderne reliefează faptul că, ritmul de dezvoltare economică şi complexitatea proceselor ce se derulează în economia de piaţă, impun o evoluţie corespunzătoare, ca arie, conţinut şi operativitate a informaţiei economice. Pentru ca informaţia să poată constitui un suport decizional eficient, să fie capabilă să reflecte de o manieră fidelă evoluţia situaţiei patrimoniale şi concomitent să asigure o prezentare clară a rezultatelor activităţilor desfăşurate, este imperios necesar ca această informaţie şa fie prezentată într-o anumită formă şi de cele mai multe ori în timp real.

Valorificarea eficientă a informaţiei economice se poate face doar într-un sistem informaţional economic, în cadrul căruia, contabilitatea este o componentă de bază.

Contabilitatea nu este doar o ştiinţă, este o „artă” la îndemâna acelora care sunt capabili să prelucreze informaţia economică, în raport cu scopurile declarate.

„Arta” contabilizării pe principii ştiinţifice era deja cunoscută în Italia înainte de 1495 când Luca Pacioli (1445 - 1517), cunoscut şi ca părintele Luca dal Borgo, a publicat la Veneţia tratatele sale de contabilitate.

Prima carte în limba engleză a fost publicată la Londra de John Gouge or Gough în 1543: A Profitable Treatyce called the Instrument or Boke to learn to knowe the good order of the kepyng of the famouse reconynge, called in Latin, Dare and Habere, and, in Englyshe, Debitor and Creditor.

Prima definiţie dată contabilităţii aparţine tot lui Luca Pacioli, potrivit căruia: „Contabilitatea este considerată ca un ansamblu de principii şi reguli privind înregistrarea în partidă dublă a averii (mobilă şi imobilă) ce aparţine unui negustor, precum şi toate afacerile sale (mari şi mărunte), în ordinea în care au avut loc”.

Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, obiectul contabilităţii îl constituie „reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile şi imobile, inclusiv solul, bogăţiile naturale, zăcămintele şi alte bunuri cu potenţial economic, disponibilităţile băneşti, titlurile de valoare, drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice sau juridice (subiecţi de drept), precum şi mişcările şi modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute de acestea”.

Concepţia juridică consideră că obiectul contabilităţii îl formează patrimoniul unui subiect de drept, privit prin prisma relaţiilor juridice, adică drepturi şi obligaţii exprimate în monedă ale persoanelor fizice sau juridice, în corelaţie cu obiectele (bunurile, valorile) corespunzătoare.

Concepţia economică defineşte ca obiect al contabilităţii circuitul capitalului privit sub aspectul destinaţiei lui, respectiv capital fix şi capital circulant, şi sub aspectul modului de dobândire, respectiv capital propriu şi capital străin (atras şi împrumutat).

Prin urmare, obiectul contabilităţii este determinat de: patrimoniul entităţii, rezultatele activităţii şi elementele extra – patrimoniale.

1.1.1. Patrimoniul întreprinderii – obiect al contabilităţii

Bunurile economice reprezintă substanţa materială a patrimoniului. Ele se identifică cu mijloacele sau cu resursele utilizate de către întreprindere pentru realizarea activităţii sale. Drepturile şi obligaţiile, evaluate în bani, arată raporturile de proprietate în cadrul cărora se produc şi administrează bunurile economice. Ele capătă forma de drepturi în cazul în care bunurile economice sunt asigurate de subiectul de drept în calitatea sa de proprietar şi de obligaţii, în situaţia în care bunurile economice sunt asigurate de terţe persoane în raport cu subiectul de drept .

Astfel, în concordanţă şi cu tezele elaborate în literatura de specialitate patrimoniul îmbracă două aspecte, după natura sa:

a. economică – totalitatea valorilor corporale şi necorporale contabilizate sub formă de bunuri materiale, nemateriale sau financiare, de avere circulantă , de trezorerie şi creanţe, care aparţin de întreprindere;

b. juridică - patrimoniul este definit va fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor în expresie bănească aparţinând unei persoane fizice sau juridice.

Patrimoniul poate deveni obiect de studiu al contabilităţii numai în situaţia în care acesta este supus unui proces de investire, respectiv, este utilizat în activitatea economică în scopul obţinerii de bunuri şi servicii destinate actului vânzare-cumpărare sau a altor activităţi destinate satisfacerii unor nevoi generale şi reale ale societăţii.

Forma de prezentare a patrimoniului în contabilitate este cea clasică , adică, a unei balanţe cu două părţi egale, care, după modelul convenţional se prezintă astfel:

- partea din stânga poate fi denumită patrimoniul economic constând în bunuri ca substanţă materială a patrimoniului, reprezentate pe de o parte de: clădiri, terenuri, maşini, utilaje, materii, materiale, mărfuri, etc. şi bunuri nemateriale (necorporale): creanţe, sume în curs de clarificare, brevete de invenţii, etc.

- partea din dreapta reprezintă patrimoniul juridic, adică, drepturile şi obligaţiile legate de existenţa patrimoniului care reprezintă cauza, provenienţa juridică a elementelor patrimoniale