Aspecte Generale Privind Grupurile de Societăți și Consolidarea Conturilor

Cauzele şi consecinţele apariţiei grupurilor

de societăţi

Grupurile de societăţi reprezintă o realitate din ce în ce mai pregnantă în lumea afacerilor.

Elementele care au dus la apariţia grupurilor au vizat, în principal, următoarele aspecte :

- dezvoltarea economică a ţărilor industrializate, care a condus la apariţia şi expansiunea întreprinderilor ajungând să domine piaţa şi să-şi extindă sfera de acţiune dincolo de frontierele ţărilor de origine;

- existenţa şi dezvoltarea pieţei financiare ce a permis cumpărarea titlurilor de participare de către diverse societăţi, asigurându-le acestora un anumit control sau o influenţă semnificativă asupra entităţilor emitente.

Internaţionalizarea pieţelor de capitaluri prezintă avantaje atât pentru întreprinderi cât şi pentru investitori. Pentru a investi pe astfel de pieţe sunt necesare informaţii pertinente şi comparabile cu privire la diferitele oportunităţi de investiţii necesare evaluării şi analizării remuneraţiilor şi riscurilor plasamentelor efectuate sau care urmeaza a fi efectuate.

Constituite în jurul unor societăţi care le asigură conducerea activităţii, grupurile reunesc întreprinderi independente din punct de vedere juridic, dar strâns legate între ele prin intermediul participaţiilor sau al relaţiilor contractuale. Diferenţierea activităţilor desfăşurate de entităţile distincte din punct de vedere juridic atrage, la nivelul grupului din care acestea fac parte, anumite avantaje.

Pe de o parte, există posibilitatea definirii mai clare a responsabilităţilor grupului, în sensul micşorării riscurilor care apar atunci când una dintre societăţile componente se află în stare de dificultate.

Pe de altă parte, vânzarea sau schimbarea de acţiuni, în situaţia restructurării activităţii lor, sunt mai simple şi mai puţin costisitoare decât cesiunea diferitelor active.

În plan economic, din raţiuni legate de performanţă, dar şi pentru a fi mai puţin vulnerabile, se manifestă fenomenul de concentrare şi de creştere economică.

În mod tradiţional se disting trei tipuri de concentrare: orizontală, verticală şi conglomerală.

Concentrarea orizontală. Acest tip de concentrare regrupează întreprinderi care produc acelaşi tip de produse sau evoluează în acelaşi sector de activitate. Grupul urmăreşte să-şi crească partea de piaţă ceea ce îi permite raţionalizarea tehnicilor sale de producţie sau a reţelelor de distribuţie şi, astfel, să-şi diminueze costul unitar de producţie.

Concentrarea verticală. Acest tip de concentrare regrupează întreprinderi care sunt în general clienţii unii celorlalţi sau ale căror produse sunt complementare şi prin urmare, corespunde unei strategii de filieră. Grupul urmăreşte să controleze şi să stăpânească ansamblul operaţiunilor unui ciclu de producţie sau de fabricaţie, materiile prime ale produsului finit etc. Concentrarea verticală situează grupul în fluxul producţiei, fie în amonte, fie în aval.

În concentrarea verticală în amonte, grupul are controlul furnizorilor săi în scopul de a domina aprovizionările. El poate controla mai bine costul, calitatea, frecvenţa livrărilor de materii prime sau de semifabricate şi care sunt necesare ciclului de producţie.

În concentrarea verticală în aval, grupul face un pas către consumatori şi poate prelua controlul asupra clienţilor săi dacă este vorba de întreprinderi industriale. Grupul asigură astfel o mai mare stabilitate a debuşeelor sale deoarece clienţii sunt integraţi în grup şi, deci, se reduc anumite riscuri, iar pe de altă parte, se poate prelua controlul asupra reţelelor de distribuţie a produselor asigurându-se astfel mai bine promoţia produselor şi eliminarea produselor concurente.

Concentrarea conglomerală. O astfel de concentrare regrupează întreprinderi ale căror activităţi sunt distincte şi care nu au între ele legături economice aparente. Acest tip de concentrare corespunde unei politici de diversificare a firmei.

Indiferent de tipurile de concentrare tradiţională, mai pot fi aduse în discuţie şi alte tipuri concentrare, cum ar fi :

- concentrarea tehnologică conform căreia se regrupează întreprinderi care utilizează aceeaşi tehnologie pentru a satisface clienţii şi pieţe diferite ;

- concentrarea de tip "Marketing" care este specifică întreprinderilor ce se adresează aceleaşi pieţe sau aceluiaşi tip de client oferind însă produse diferite (agenţii de voiaj, societăţi de transport, societăţi hoteliere).

Atunci când ansamblurile de societăţi sunt foarte concentrate, puterea economică este deţinută, în fapt de o singură societate. Practica recunoaşte în acest sens două posibilităţi :

societatea numită „lider de grup” sau „societate-mamă” care conservă o activitate industrială, comercială sau financiară, uneori în legătură cu activităţile altor societăţi în care ea deţine direct sau indirect acţiuni, societăţi denumite „filiale”;

societatea-mamă este o societate holding al cărei activ este constituit numai din titluri şi al cărei obiectiv este gestiunea acestui portofoliu.

Creşterea economică vizează procurarea de noi mijloace de producţie şi, în acest sens, pot fi abordate două viziuni :

- procurarea directă a echipamentelor necesare şi angajarea de personal necesar deservirii acestora. Această creştere de imobilizări corespunde unui proces de dezvoltare internă ;

- preluarea controlului societăţilor care posedă deja echipamentele necesare, aspect care corespunde unui proces de creştere externă.

Creşterea internă este un tip de creştere caracterizat prin operaţiuni de achiziţie purtătoare de noi bunuri de producţie şi prin urmare corespunde unei creşteri de activ imobilizat necorporal sau corporal al întreprinderii.

Creşterea internă antrenează însă şi o politică de finanţare a firmei dominată de asigurarea unui echilibru între rata creşterii şi rata rentabilităţii. Pentru a-şi conserva independenţa financiară, întreprinderea trebuie să-şi găsească mijloacele de finanţare prin adoptarea unei politici caracterizate prin prudenţă şi rigoare.