Bazele contabilității

1. Patrimoniul ca obiect de studiu al contabilităţii

Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică, ce aparţin unei persoane fizice sau juridice, cât şi bunurile la care se referă.

Categoria de patrimoniu a fost studiată în literatura de specialitate din două puncte de vedere: juridic şi economic.

În plan juridic, categoria de patrimoniu a fost definită ca fiind un complex de elemente reprezentând, pe de o parte, bunurile economice ale unei entităţi, iar pe de altă parte, drepturile şi obligaţiile cu valoare economică ale aceleiaşi entităţi.

Bunurile economice reprezintă tot ceea ce posedă entitatea, identificându-se cu elemente sub formă de terenuri, clădiri, construcţii, maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, mijloace de transport, stocuri de materii prime şi materiale consumabile, stocuri de mărfuri, produse finite şi semifabricate, disponibilităţi băneşti şi alte elemente de avere.

Drepturile şi obligaţiile cu valoare economică reprezintă raporturile ce se stabilesc în procesul de procurare şi gestionare al bunurilor. În situaţia în care titularul de patrimoniu este proprietar şi, deci, nu trebuie să acorde nici un echivalent valoric pentru bunurile aflate în posesia şi folosinţa sa, aceste raporturi capătă forma de drepturi. În situaţia în care pentru bunurile economice ca elemente patrimoniale, titularul de patrimoniu trebuie să dea un echivalent valoric sau să îndeplinească o prestaţie, aceste raporturi capătă forma de obligaţii.

Această dublă determinare include, pe de o parte bunurile economice ca purtătoare ale valorii, iar pe de altă parte cuprinde drepturile şi obligaţiile ca expresie a raporturilor de proprietate.

Din punct de vedere economic, categoria de patrimoniu delimitează valorile economice prin prisma resurselor şi utilizărilor.

Ecuaţia generală a patrimoniului fiind de forma:

UTILIZĂRI = RESURSE

Resursele reprezintă izvoarele sau sursele de finanţare a bunurilor economice, având o determinare financiară. Ele pot fi grupate în: resurse proprii asigurate de către proprietar, resurse atrase sau străine furnizate de terţe persoane fizice sau juridice şi resurse rezultat sub forma profitului realizat la închiderea exerciţiului financiar-contabil.

Utilizările definesc modul de folosire al resurselor de către unitatea patrimonială în cadrul activităţii pe care aceasta o desfăşoară. La rândul lor utilizările pot fi grupate în: utilizări permanente sau stabile, adică bunuri de folosinţă îndelungată (mai mare de un an), utilizări temporare şi utilizări rezultat sub formă de pierdere generală ca urmare a unei activităţi nerentabile.

Starea elementelor patrimoniale este cercetată de către contabilitate sub aspectul mărimii elementelor patrimoniale, la un moment dat. Contabilitatea evidenţiază, calculează, analizează şi controlează existenţa elementelor patrimoniale la un moment dat (pe structură) pe sectoare de activitate, pe faze ale circuitului economic (aprovizionare, producţie, desfacere).

Mişcarea şi transformarea elementelor patrimoniale sunt studiate de către contabilitate sub aspectul modificărilor cantitative şi calitative care au loc în volumul şi structura bunurilor economice, a drepturilor şi obligaţiilor. Acestea pot fi simple şi complexe.

Mişcările simple se compun din operaţiuni de intrare şi ieşire a elementelor patrimoniale dintr-o unitate sau dintr-un sector al acesteia. La rândul lor, mişcările simple pot avea loc în interiorul unităţii patrimoniale sau pot lua naştere în urma relaţiilor cu terţii.