Calculul Drepturilor Salariale a Reținerilor Generate de Aceasta

CAPITOLUL I

FORŢA DE MUNCÃ – ASPECTE JURIDICE, CONTABILE ŞI FISCALE

1.1 Forţa de muncã – importanţa, salariul nominal, salariul real.

1.2 Rolul relaţiilor cu personalul şi structura drepturilor şi datoriilor sale.

1.3 Cadrul legal privind salariile, reţinerile din salarii şi contribuţiile societãţii.

1.4 Venitul global şi reglementarea lui.

1.1 Forţa de muncã – importanţa, salariul nominal, salariul real.

Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antreneazã ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii.

Munca este o activitate specific umanã, fizicã şi/sau intelectualã prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de instrumente corespunzãtoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivã.

În teoria şi practicaa economicã, salariul ocupã un loc deosebit de important. Termenul caa atare este de origine latinã. Salarium era suma de bani ce se plãtea fiecãrui soldat roman pentru cumpãrarea sãrii. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe. Un om liber nu priema salariu. Termenul s-a pãstrat în timp şi ulterior a primit sensul de venit al unui om care este dependent de altul, fie juridic, fie economic.

Salariul a cunoscut numeroase schimbãri în ceea ce priveşte mãrimea, însemnãtatea şi formele de realizare. Esenţa şi dinamica salariului decurg desigur, în mod direct din economia de schimb.

Formarea salariului are loc în cadrul unor relaţii complexe prilejuite de angajarea, utilizarea şi plata muncii ca factor de producţie. Existenţa salariului este determinatã obiectiv de necesitatea întreţinerii forţei de muncã salariate. Fiind forma de venit cea mai des întâlnitã în societatea contemporanã, salariul este, adesea, considerat ca totalitatea veniturilor obţinute. Se extinde astfel conceptul, într-un mod mai puţin justificat, la veniturile din muncã ale micilor producãtori, ale liber profesioniştilor, etc., fãrã ca acestea sã reprezinte de fapt salarii.

Munca este un factor primar, originar, de producţie. O asemenea afirmaţie este valabilã doar pentru munca simplã, pentru cea complexã fiind un factor derivat, respectiv un veritabil capital uman.

Premisa generalã a factorului muncã este populaţia, ca o condiţie indispensabilã a existenţei însãşi, al cãrui rol economic se concretizeazã în aceea cã este un suport al factorului primordial de producţie, ea reprezintã destinatarul şi consumatorul virtual al rezultatelor oricãrei activitţãi economice. În toate ţãrile, salariul condiţioneazã situaţia economicã a unui numãr mare de locuitori. În ţãrile dezvoltate economic, salariaţii reprezintã între 65-93 % din populaţia ocupatã. În ţãrile mai puţin dezvolate din Africa, Asia şi America Latinã, aceastã pondere este evident mai micã, dar în creştere.

Cele mai multe teorii considerã, în mod just, cã salariul reprezintã un venit însuşit prin muncã.

În economiile dezvoltate, salariile reprezintã cea mai mare parte a veniturilor naţionale, chiar dacã ponderea lui este diferitã de la o ţarã la alta.

Salariul este definit de cãtre H. Guitton „venitul ce remunereazã, proporţional cu timpul lucrat sau cu sarcina exercitatã, persoana care este legatã de utilizator (patron) de muncã printr-un contract de închiriere a serviciilor”2).

Clasicii economiei politice considerau salariul un venit ce recompenseazã munca, mãrimea acestuia oscilând în jurul nivelului natural. Substanţa salariului şi mãrimea lui erau explicate prin ceea ce economiştii clasici au numit teoria formãrii resurselor de muncã. În asemenea opticã, salariul este definit ca sumã de bani prin care se asigurã strictul necesar pentru intreţierea salariatului şi a familiei sale. Referindu-se la aceastã problemã, Ferdinand Lassale remarca: „salariul mediu nu depãşeşte întreţinerea muncitorului şi reproducerea speciei”.

În a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, ştiinţa economicã în ansamblul ei s-a rupt de analiza clasicã a salariului. Aceasta s-a concretizat în douã direcţii: revoluţia marginalistã; dezvoltarea teoriei marxiste. În concepţia marxistã, salariul este forma principalã a produsului necesar, respectiv forma transformatã a valorii forţei de muncã. Determinarea salariului rezultã din confruntarea dintre clasa muncitoare şi clasa capitaliştilor, aceasta din urmã însuşindu-şi plusvaloarea.

Economiştii neoclasici au susţinut şi au cãutat sã demonstreze cã natura salariului ţine de modul de confruntare dintre cele douã forţe ale pieţii muncii: cererea şi oferta de muncã. Fie cã reprezintã costul mijloacelor de subzistenţã, fie cã reprezintã eficienţa capitalului uman sau productivitatea muncii, salariul exprimã unitatea dintre forţele concurenţiale ale pieţei. Aceasta este o teorie dualistã, doar pe piaţã, salariul fiind mai ales un preţ.

Marea depresiune economicã din anii ’30 ai secolului al XX-lea şi revoluţia keynesianã au determinat schimbãri de fond privind natura şi mãrimea salariului. S-a constatat cã salariul se adapteazã foarte lent la dinamica cererii de muncã, cã acesta este preţul cel mai rigid. Rigiditatea salariului se manifestã doar în sensul pierderii capacitãţii lui de a modifica „în jos”, nu însã şi „în sus”. Astfel s-a ajuns la concluzia cã salariul nu depinde doar de jocul liber de pe piaţa muncii.