Contabilitate în Comerț și Turism

CAPITOLUL I

ORGANIZAREA GENERALĂ A CONTABILITĂŢII ÎN COMERŢ ŞI TURISM

1.1. TRĂSĂTURILE ECONOMICO-FINANCIARE ALE ACTIVITĂŢII DE COMERŢ INTERIOR

Circulaţia mărfurilor prin comerţul interior constituie un domeniu deosebit de important pentru activitatea de cercetare şi aplicare a contabilităţii. Ca parte componentă a sectorului terţiar al economiei, comerţul este format din ansamblul activităţilor de mijlocire a schimbului de mărfuri între producătorii şi consumatorii de bunuri materiale. Comerţul este o activitate continuă de cumpărare a mărfurilor şi revânzare a lor, în scopul obţinerii unui profit. De regulă, traseul urmat de bunurile materiale în activitatea de comerţ se înscrie în relaţia: aprovizionare-stocare-vânzare.

Aprovizionarea se defineşte ca fiind actul comercial de trecere a bunurilor materiale din proprietatea producătorului în proprietatea comerciantului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare. Din punct de vedere fiscal, transferul proprietăţii bunurilor materiale de la vânzător la cumpărător are loc în momentul emiterii facturii sau chitanţei fiscale. Comparând momentul transferului proprietăţii cu momentul intrării efective, pe bază de recepţie, a mărfurilor în unităţile comerciale, se pot identifica următoarele situaţii:

- primirea facturii şi recepţia mărfurilor urmate de achitarea contravalorii lor;

- primirea facturii furnizorului, recepţia efectuându-se ulterior, ceea ce determină apariţia mărfurilor facturate, dar nerecepţionate;

- recepţia mărfurilor în lipsa facturii, ceea ce generează apariţia mărfurilor recepţionate, dar nefacturate.

Având în vedere momentul şi modalitatea de plată a contravalorii mărfurilor, aprovizionarea poate fi cu plată imediată (în numerar) şi cu plată ulterioară (pe credit sau prin bancă).

Stocarea este operaţia de formare a rezervelor de mărfuri destinate asigurării continuităţii vânzărilor. Analizat în raport cu exerciţiul de exploatare, stocul de mărfuri poate fi iniţial, curent sau final. Privit din perspectiv contabilă, stocul de mărfuri constituie elementul principal al patrimoniului unităţii comerciale şi obiectul calculaţiei costurilor de aprovizionare a mărfurilor vândute.

Vânzarea mărfurilor reprezintă, din punct de vedere juridic, actul de comerţ în urma căruia marfa trece din proprietatea unităţii de comerţ în proprietatea consumatorului final, pe baza unui acord încheiat între parteneri cu privire la obiectul vânzării şi la preţul vânzării. Din punct de vedere contabil, momentul vânzării este considerat cel al facturării mărfurilor sau încasării contravalorii lor. Similar aprovizionării, pot să apară decalaje între vânzare şi livrare care determină apariţia mărfurilor livrate, dar nefacturate şi a mărfurilor facturate, dar nelivrate.

Cele trei elemente ale circuitului mărfurilor în comerţ (aprovizionare, stocare, vânzare) se intercondiţionează reciproc, relaţia dintre ele fiind exprimată de “balanţa fluxului (circulaţiei) mărfurilor” şi anume:

Si + A = V + Sf

în care: Si = stoc iniţial; A= aprovizionare; V = vânzare; Sf = stoc final

Această relaţie permite stabilirea mărimii oricărui element în condiţiile cunoaşterii celorlalte trei.

În ţara noastră, activitatea de comerţ se desfăşoară pe principiile descentralizării şi liberalizării prin societăţile comerciale şi întreprinderile individuale autorizate. Descentralizarea constă în desfăşurarea activităţii de comerţ de către societăţile comerciale şi întreprinderile individuale pe baza propriului program de activitate. Liberalizarea constă în acordarea dreptului de a se angaja în relaţii comerciale a tuturor firmelor legal constituite şi persoanelor fizice care solicită autorizarea de a efectua operaţiuni de comerţ.

Întreprinderea individuală, ca persoană autorizată să efectueze operaţiuni de comerţ, reprezintă forma organizatorică de exploatare a proprietăţii în care o singură persoană participă cu întregul capital, conduce direct şi răspunde cu întreaga avere pentru obligaţiile asumate.

Întreprinderea de persoane, cunoscută sub denumirea juridică de societate, este o asociere de persoane fizice şi juridice, constituită în scopul realizării unui obiect anume de activitate. Atunci când obiectul de activitate priveşte acte de comerţ, întreprinderea este denumită societate comercială. Ea dispune de patrimoniu distinct, de personal specializat şi este condusă de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau consiliu de administraţie, după caz. Privită ca întreprindere cu scop lucrativ, societatea comercială poate exista în toate domeniile de activitate economică: industria extractivă şi prelucrătoare, agricultură, transporturi şi expediţii internaţionale, domeniul bancar şi de asigurări, comunicaţii, comerţ şi orice alt domeniu prestator de servicii. Atributul “comercială” are menirea să accentueze faptul că orice activitate economică se finalizează prin comercializarea produselor şi serviciilor. Denumirea de societate comercială a fost dată pentru a putea fi deosebită de societatea civilă care este instituţie cu scop nelucrativ.

Activitatea de comerţ interior se desfăşoară prin societăţi comerciale specializate şi anume:

- societăţi comerciale cu capital privat, constituite sub forma juridică a societăţilor în nume colectiv, comandită simplă şi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată;

- societăţi comerciale constituite prin reorganizarea unităţilor comerciale de stat;

- asociaţii familiale sau persoane fizice, care desfăşoară activităţi comerciale, organizate conform Decretului – Lege nr. 54/1990;

- cooperativele de consum sau meşteşugăreşti, formate prin asocierea unor producători care desfăşoară şi activităţi comerciale.

Activitatea societăţilor de comerţ se poate desfăşura în funcţie de profilul ei, printr-o varietate de unităţi, cum ar fi:

1) depozite, care la rândul lor pot fi:

- cu ridicata, prin intermediul cărora se comercializează mărfuri în volum mare;

- de repartizare, organizate pe lângă magazinele sau unităţile de alimentaţie publică şi care au rolul asigurării unei aprovizionări ritmice a acestora.

2) magazine, chioşcuri, tonete prin care se vând mărfurile consumatorilor direcţi, în cantităţi mici (en detail);

3) unităţi de alimentaţie publică care în funcţie de activitatea desfăşurată pot fi:

- unităţi de producţie: laboratoare de cofetărie şi patiserie, a căror activitate constă în aprovizionarea cu materii prime, transformarea lor în produse finite:

- fie transferul către unităţi de desfacere aparţinând aceleiaşi societăţi;

- fie vânzarea către societăţi terţi;

- unităţi de desfacere: baruri, bufete care se aprovizionează cu mărfuri ce se vând în aceeaşi stare, cu organizarea consumului pe loc;

- unităţi mixte (de producţie şi desfacere): restaurante, crame, braserii, a căror activitate este complexă şi constă în:

- pe de o parte, aprovizionarea cu mărfuri şi desfacerea lor în starea în care au fost cumpărate;

- pe de altă parte, în aprovizionarea cu materii prime, transformarea lor în preparate culinare şi organizarea consumului acestora în unităţi proprii