Contabilitatea Activelor Imobilizate

1. Definiţii şi delimitări

Activele imobilizate sunt definite în IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare” ca toate acele active care nu sunt clasificate în categoria activelor curente.

Reglementările contabile din România definesc activele imobilizate ca acele active ale unei întreprinderi destinate utilizării pe o perioadă îndelungată în activitatea acesteia.

Astfel, activele imobilizate reprezintă bunurile şi valorile destinate să servească o perioadă îndelungată în activitatea entităţii economice şi care nu se consumă sau se înlocuiesc după prima lor utilizare şi, ca atare, nu sunt destinate comercializării.

Activele imobilizate, în raport de comportamentul lor economic şi al structurii lor materiale, se grupează astfel:

- imobilizări corporale;

- imobilizări necorporale;

- imobilizări financiare.

Imobilizările corporale sunt definite de IAS 16 „Imobilizări corporale” ca active materiale nemonetare, care:

a. sunt deţinute de o întreprindere pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;

b. pot fi utilizate de întreprindere pe parcursul mai multor perioade de gestiune.

Deşi IAS 16 „Imobilizări corporale” exclude din aria sa de aplicabilitate investiţiile imobiliare, făcând trimitere la IAS 40 „Investiţii imobiliare”, acestea se numără printre elementele de imobilizări corporale.

IAS 40 „Investiţii imobiliare” defineşte investiţia imobiliară ca fiind acea proprietate imobiliară (un teren sau o clădire sau parte a unei clădiri - sau ambele) deţinută (de proprietar sau de locatar, în baza unui contract de leasing financiar) mai degrabă în scopul închirierii sau pentru creşterea valorii capitalului sau ambele, decât pentru:

- a fi utilizată în producţia de bunuri, prestarea de servicii sau în scopuri administrative; sau

- a fi vândută pe parcursul desfăşurării normale a activităţii.

Dacă însă, investiţia imobiliară se aşteaptă să fie realizată (vândută) într-o perioadă mai mică de un an de la data bilanţului sau în cursul ciclului normal de exploatare ea poate fi clasificată drept activ curent.

Imobilizările corporale mai sunt cunoscute şi sub denumirile de active corporale, active tangibile sau imobilizări fizice, terminologii care tind a fi înlocuite cu denumirea proprie standardelor internaţionale, aceea de imobilizări corporale.

Imobilizările necorporale sunt definite de IAS 38 „Active necorporale” ca active identificabile nemonetare, fără suport material şi deţinute pentru utilizare în procesul de producţie sau de furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriate altora sau pentru nevoi administrative.

Imobilizările financiare denumite şi investiţii financiare sau de portofoliu sunt active deţinute de o societate în vederea creşterii valorii averii sale prin încasarea unor sume din repartizări (dobânzi, redevenţe, dividende si chirii), prin creşterea valorii capitalizate sau prin obţinerea unor beneficii de genul celor rezultate în urma vânzării acestor investiţii.

2. Recunoaştere şi evaluare. Principii şi reguli

Recunoaşterea este procesul încorporării în bilanţ sau în contul de profit şi pierdere a unui element care îndeplineşte criteriile de recunoaştere stabilite în Cadrul general.

Un element care corespunde definiţiei unei structuri a situaţiei financiare trebuie recunoscut în cazul în care:

a) este probabil ca orice beneficiu economic viitor asociat să intre sau să iasă în sau din intreprindere; şi

b) elementul are un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil.

Evaluarea activelor imobilizate se circumscrie principiilor generale ale evaluării.

Evaluarea este procesul prin care se determină valorile la care structurile situaţiilor financiare vor fi recunoscute în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere. Aceasta presupune alegerea unei anumite baze de evaluare.

Pentru evaluarea activelor în situaţiile financiare sunt utilizate diverse baze de evaluare în combinaţii variate, aşa cum sunt prezentate în Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare şi preluate prin reglementările din România. Ele includ următoarele:

a) costul istoric. Activele sunt înregistrate la suma plătită în numerar sau în echivalente ale numerarului sau la valoarea justă din momentul cumpărării lor;

b) costul curent. Activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau în echivalente ale numerarului, care ar trebui plătită dacă acelaşi activ sau unul asemănător ar fi achiziţionat în prezent;

c) valoarea realizabilă (de decontare a obligaţiei). Activele sunt înregistrate la valoarea în numerar sau în echivalente ale numerarului, care poate fi obţinută în prezent prin vânzarea normală a activelor;

d) valoarea actualizată. Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor intrări nete de numerar, care urmează să fie generate în derularea normală a activităţii întreprinderii.

Baza de evaluare cea mai frecvent adoptată de întreprinderi în elaborarea situaţiilor financiare este costul istoric. Acesta este de obicei combinat cu alte baze de evaluare. Unele întreprinderi utilizează costul curent ca răspuns la incapacitatea modelului contabil bazat pe costul istoric de a rezolva problemele legate de efectul modificării preţurilor activelor nemonetare.

În raport de momentele în care se realizează evaluarea elementelor din situaţiile financiare se delimitează:

- evaluarea la intrare;

- evaluarea la ieşire;

- evaluarea la inventar;

- evaluarea la bilanţ.