Contabilitatea Firmelor de Comert, Turism și Servicii

Înţelegerea implicaţiilor contabilităţii în fenomenul economico-financiar necesită, în primul rând, cunoaşterea circuitului economic naţional şi a principalelor componente ale acestuia.

Tăria construcţiilor contabilităţii este dată şi de faptul că domeniul contabilităţii are, în sens larg, o practică socială multimilenară, care merge de la însemnările pe răboj şi până la utilizarea inteligenţei artificiale în prelucrarea informaţiei de astăzi, cu o jumătate de mileniu de literatură contabilă, cu o tradiţie multiseculară de predare a contabilităţii în universităţi, cu comunităţi ştiinţifice constituite la nivel naţional şi internaţional, care dispune de reviste, organizaţii şi instanţe de dialog ştiinţific.

1. Evoluţia şi rolul contabilităţii

Evoluţia contabilităţii este strâns legată de evoluţia economică, preocupările de a reţine şi ordona datele şi informaţiile cu privire la gestiunea averii personale sau a celei publice născându-se atunci când nu se mai putea ţine evidenţa existenţei şi a mişcării bunurilor decât în scris.

Arheologia a furnizat numeroase dovezi din care rezultă că popoarele lumii antice au folosit anumite tehnici contabile.

Din codul regelui caldeean Hammurabi, care a domnit între anii 1792 şi 1750 î.e.n., rezultă că asiro-caldeenii utilizau documente justificative, aplicau tehnica calculării dobânzilor şi foloseau conturile.

Printre ruinele marilor temple orientale, unde se acumulau importante bunuri materiale şi bani de la credincioşi, s-au găsit însemnări contabile în scriere cuneiformă pe tăbliţe de lut arse spre a putea fi mai bine păstrate.

Contabilitatea, de la începuturile sale şi până în Epoca Renaşterii, a folosit ca tehnică de lucru partida simplă şi contul, cu ajutorul cărora se sintetizau existenţa şi mişcarea bunurilor şi banilor.

Dezvoltarea schimburilor şi înflorirea comerţului au dus la acumularea de mari bogăţii de către oraşele Italiei, unde se realizează un semnificativ progres în domeniul arhitecturii, a artelor în general, care caracterizează Epoca Renaşterii.

În aceste condiţii, profesiunea de contabil începe să fie considerată o îndeletnicire superioară.

În statul papal, de pildă, însuşi Papa Grigore I, zis cel Mare, conducea contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor.

Rolul din ce în ce mai important al contabilităţii în condiţiile dezvoltării comerţului şi al acumulării de valori în această perioadă a determinat înfiinţarea, încă din secolul al XVI-Iea, la Veneţia, a unui colegiu al contabilităţii, unde admiterea ca membru se făcea pe baza unor examene riguroase, organizate cu exigenţă şi în baza unui regulament

Forma iniţială de organizare a contabilităţii în Evul Mediu a fost contabilitatea memorială, constând din însemnări cu caracter contabil, care substituiau memoria, în condiţiile creşterii operaţiunilor economice şi financiare.

Registrele folosite pentru contabilitatea memorială au stat la baza organizării contabilităţii în partidă simplă.

Într-o primă etapă a evoluţiei sale, contabilitatea în partidă simplă se limita la înregistrarea raporturilor cu terţe persoane, neglijând operaţiile care generau schimburi în structura patrimoniului propriu.

Practic, în această fază de organizare, contabilitatea scotea în evidenţă ceea ce diferitele persoane trebuiau „să dea” sau „să ia” din unitatea pentru care se ţinea evidenţa.

În aceste condiţii, câştigurile sau pierderile se determinau prin inventare succesive, care se comparau între ele.

O dată cu creşterea dimensiunilor activităţii economice şi financiare, contabilitatea în partidă simplă a devenit nesatisfăcătoare.

În noile condiţii create de dezvoltarea comerţului se naşte contabilitatea în partidă dublă.

Istoriografii sunt unanimi în a recunoaşte că Italia este patria contabilităţii în partidă dublă, iar Veneţia este leagănul acestui sistem, ţinând cont de faptul că, în secolul al XV-lea, se utiliza contabilitatea după metoda veneţiană.

Este momentul când un spirit erudit ca acela al lui Paciolo observă şi formalizează aceste practici, dând omenirii prima lucrare de literatură contabilă „Tratatus de computis et scripturis”, adică „Tratat de contabilitate în partidă dublă”, apărută la Veneţia în anul 1494, în care se prezintă, pentru prima dată, într-o manieră coerentă, descrierea partidei duble, elementul cel mai caracteristic sub raport tehnic.

Treptat, între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, noua metodă de contabilitate, contabilitatea în partidă dublă, începe să aibă o aplicabilitate generală, îndeosebi în Europa Occidentală.

Astfel, începe să se contureze şi o literatură contabilă.

În Italia acelor timpuri, profesia de contabil era considerată ca fiind superioară tuturor celorlalte, iar păstrarea secretului asupra partidei duble a contribuit la cultivarea prestigiului de care se bucurau aceşti profesionişti.

Iată ce menţiona autorul primei lucrări de contabilitate în partidă dublă tipărită în limba germană în anul 1549: „Nu vreau să afirm că înaintea mea n-ar fi existat contabili buni; aceştia sunt şi astăzi, dar ei ţin contabilitatea în secret şi nu o dau la lumina zilei sau nu-şi dau osteneala să o arate şi altora”.

Multiplicarea societăţilor pe acţiuni, care separă conducerea de proprietarii acestora, revoluţia industrială şi apariţia concurenţei vor face ca, începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, să se contureze conţinutul contabilităţii de gestiune, care era destinată conducerii şi nedivulgabilă.

Aceasta se delimitează de contabilitatea generală, care produce bilanţul şi contul de profit şi pierdere, destinată acţionarilor.

Începând cu primele decenii din secolul al XX-lea, contabilitatea de întreprindere devine o practică socială normalizată. Sub raport ştiinţific, contabilitatea se prezintă astăzi ca o disciplină matură, bazată pe paradigme multiple.