Doctrina Contabilă

CAP 1. ORIGINEA ŞI SURSELE DREPTULUI CONTABIL

1.1 DEFINIŢII ŞI CONCEPTE CU PRIVIRE LA DOCTRINA DREPTULUI CONTABIL

Dicţionarul explicativ român defineşte doctrina ca fiind totalitatea principiilor unui sistem politic, ştiinţific sau religios.

Având în vedere acest cadru conceptual general, doctrina contabilă reprezintă totalitatea principiilor fundamentale şi de bază prin care se delimitează contabilitatea ca o componentă a sistemului informaţional economic.

Doctrina contabilă universală constituie o ramură a dreptului contabil modern. Dreptul contabil cuprinde ansamblul regulilor si normelor contabile care reglementează sistemul contabil al unei ţări. Acceptarea normelor contabile poate fi forţată, voluntară şi mixtă. În cazul în care normele sunt impuse prin texte legale, ele reprezintă reglementări iar acceptarea acestora constituie un proces complicat care presupune un marketing abil intr-un context politic.

Reunirea‚ ierarhizarea tuturor legilor, normelor, ordinelor, instrucţiunilor şi a precizărilor cu privire la organizarea şi conducerea contabilităţii, respectiv întocmirea situaţiilor financiare într-un ansamblu unitar, generează un adevărat drept contabil.

Având în vedere că elaborarea regulilor contabile reprezintă simultan produsul acţiunii politice şi a unei reflecţii logice, dreptul contabil dispune de principii proprii de evaluare şi de înregistrare a evenimentelor şi tranzacţiilor şi de reguli comerciale specifice.

În cazul în care informaţia contabilă satisface un anumit interes public, dreptul contabil apare ca o componentă a contabilităţii, favorizând dezvoltarea funcţiei sale normativeşi exprimând conduita referitoare la respectarea regulilor în domeniul contabilităţii.

Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, gestiunea şi controlul utilităţilor şi resurselor unei entităţi, are la bază un act normativ fundamental şi anume Legea contabilităţii, din conţinutul căreia se desprind funcţiile acesteia. Conform funcţiei juridice, contabilitatea reprezintă un mijloc de probă eficient prin care se poate dovedi existenţa valorilor materiale şi băneşti ale unei entităţi şi valoarea tranzacţiilor, respectiv a evenimentelor care au avut loc intr-o perioadă determinată.

Documentele justificative, registrele contabile şi situaţiile financiare care evidenţiază întreaga activitate a unei entităţi, reprezintă referinţe de bază pentru reglementarea răspunderilor gestionare reprezentând în acelaşi timp şi probe concludente în justiţie, pentru soluţionarea diferitelor cazuri instrumentate de organele judiciare.

Dreptul contabil creează premisele evidenţierii caracteristicilor specifice ale contabilităţii:

- Mijloc de probă pentru evenimentele şi tranzacţiile care au avut loc în decursul unei perioade de timp determinate

- Instrument de gestiune indispensabil administratorilor şi ordonatorilor de credite

- Sursă principală de informare a acţionarilor şi a asociaţilor, a salariaţilor, furnizorilor, clienţilor, creditorilor financiari, guvernului, cetăţenilor

- Suport informaţional indispensabil pentru determinarea impozitelor, taxelor, contributiilor datorate de catre persoanele fizice şi juridice la bugetul statului, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de sănătate şi alte bugete

În cazul în care avem în vedere autonomia dreptului contabil şi implicaţiile generate de clasificările juridice în ceea ce priveşte natura contabilităţii, se desprinde următoarea concluzie: contabilitatea nu este o ştiinţă nici experimentală şi nici ipotetico-deductivă, fiind mai degrabă un limbaj de comunicare prin intermediul căruia sunt traduse anumite informaţii în expresie monetară (valorică) şi uneori calitativă.

Dreptul contabil cuprinde contabilitatea, această absorbţie a contabilităţii de catre drept se manifestă prin forţa sa probatorie, puterea de a informa şi de a autoriza comunicarea între “ actorii lumii afacerilor”.

1.2 SURSELE DREPTULUI CONTABIL

Dreptul contabil, comparativ cu celelalte ramuri de drept (civil, comercial, muncii) are caracteristicile sale specifice, propriile definiţii, iar regulile îi sunt particulare şi interdependente în raport cu alte ramuri de drept, având propria doctrină.

Sursele dreptului contabil exprimă izvorul, originea, domeniul sau locul de unde emană informaţii cu privire la principiile care guvernează sistemul contabil, respectiv recunoasterea şi prezentarea evenimentelor şi tranzacţiilor în situaţiile financiare ale entităţilor. Sursele dreptului contabil sunt deosebit de diverse, neexistând un cod contabil (ca cel fiscal, comercial sau al muncii).

Sursele dreptului contabil pot fi grupate în 2 mari categorii:

1. Sursele legale ale dreptului contabil sunt reprezentate prin acte normative emise de Parlament (legi), Guvern (hotărâri, ordonanţe), de MEFP (ordine, instrucţiuni şi precizări). Sursele legale ale dreptului contabil au in vedere urmatoarele:

a) organizarea şi conducerea contabilităţii

b) registrele de contabilitate ( jurnal, inventar, cartea mare)

c) situaţiile financiare anuale

d) contabilitatea trezoreriei publice, instituţiilor publice, societăţilor bancare, societăţilor de asigurări

e) organizarea şi efectuarea inventarierii

f) consolidarea conturilor

g) contabilitatea operaţiunilor de leasing

h) întocmirea şi utilizarea formularelor comune şi speciale cu privire la activitatea financiar- contabilă

i) constituirea, functionarea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale

j) reglementari relative şi colaterale cu privire la Legea Contabilităţii

Sursele legale ale dreptului contabil românesc evidenţiază diversitatea problematicilor acoperite şi in mod special direcţia de evoluţie spre armonizarea în care s-au înscris acţiunile întreprinse, chiar dacă s-au constatat diverse excese şi instabilităţi specifice perioadei de tranziţie la economia de piaţă.