Elemente de Contabilitate

OBIECTIVE:

În acest capitol se regăsesc informaţii referitoare la:

• conceptele de principii, teorie, practică şi ştiinţă;

• condiţiile existenţei unei ştiinţe;

• statutul contabilităţii: artă, tehnică, limbaj, joc social, bun social, ştiinţă;

• raporturile contabilităţii cu alte ştiinţe;

• argumentarea statutului de ştiinţă a contabilităţii;

• definirea obiectului contabilităţii;

• entităţi patrimoniale, obiect de studiu al contabilităţii;

• conceptele de exerciţiu financiar şi independenţa exerciţiului;

• abordări contabile ale principiului independenţei exerciţiului;

• funcţiile contabilităţii;

• dualismul contabil şi sisteme de contabilitate;

• utilizatorii interni şi externi ai informaţiei contabile.

Condiţiile ontologice ale ştiinţei

Instituţie, bun social, ansamblu de cunoştinţe, putere sau „catalizator“ al reproducţiei sociale, ŞTIINŢA reprezintă, în primul rând, expresia vocaţiei spre progres a fiinţei umane. Omul descoperă lumea determinat de necesităţile vieţii practice. Cunoştinţele dobândite devin informaţii.

Ele sunt sistematizate şi valorificate în binele social şi apoi transferate constant către o singură destinaţie: posteritate. Printr-o acumulare sistematică şi perseverentă a informaţiei, ştiinţa a devenit edificiu vital pentru societatea umană.

Monumentala figură a Renaşterii, Dumnezeiescul Leonardo da Vinci considera ştiinţa drept „fiică a experienţei“. Din acelaşi generos spaţiu al genialităţii, ceva mai târziu, Galileo Galilei susţine că scopul ştiinţei este de a descoperi adevărul, iar acesta provine din fapte şi nu din revelaţia divină. Curajosul savant propune trezirea omului de ştiinţă din „somnul dogmatic“ . În cunoaştere şi în ştiinţă, afirmă Immanuel Kant, experienţa este fără îndoială primul rezultat pe care-l produce intelectul . Întregul proces al cunoaşterii se sprijină în opinia filosofului german pe patru concepte fundamentale: metodă, măsură sau cuantificare, intelect şi experienţă.

Într-o abordare mai largă, cu nuanţe filosofice şi morale, considerăm că asupra celui mai important edificiu al umanităţii, se pot face următoarele aprecieri:

• ştiinţa reprezintă un produs al cunoaşterii sistematizate, realizate de către om prin generalizarea adevărurilor confirmate de practică;

• cunoaşterea ştiinţifică semnifică un proces cu caracter de permanenţă; noi descoperiri, nuanţări şi interpretări completează sau reconsideră valoarea „stocului“ informaţional;

• caracterul relativ al adevărului descoperit lasă, de cele mai multe ori, suficient câmp de acţiune incertitudinii şi îndoielii;

• transferul cunoaşterii dobândite în timp de la o generaţie la alta conferă ştiinţei un pronunţat caracter cumulativ. Străbunii noştri, afirmă Vitruvius, cel mai mare arhitect al Romei Antice, au statornicit obiceiul pe cât de înţelept, pe atât de folositor, de a transmite posterităţii, relatându-le în scris cugetările lor, pentru ca acestea să nu piară, ci, sporind de la o generaţie la alta, publicate în cărţi, să ajungă treptat la o supremă subtilitate de doctrină .

• ştiinţa are drept supremă virtute cunoaşterea adevărului, care poate fi apropiat nouă prin cultură şi educaţie;

• adevăratul om de ştiinţă nu poate fi infatuat. „Gloria“ eventualelor sale descoperiri este copleşită de imensitatea „spaţiului“ rămas încă… necunoscut. Pilda înţeleptului Socrate este fără egal. Înainte de a intra în Eternitatea Spiritului, marele filosof a rostit celebra frază: „Ştiu ceea ce ştiu, ştiu ceea ce nu ştiu, dar un lucru îl ştiu sigur: nu ştiu nimic.“ În lumea zilelor noastre nu-şi mai poate găsi locul un Pico della Mirandola. Controversatul gânditor italian se adresa discipolilor săi în ultimele clipe de viaţă, spunându-le: „asistaţi la moartea ultimului savant din ştiinţa chimiei care a cunoscut totul din domeniul său şi încă ceva în plus“. Nu ştiu câtă chimie a cunoscut Pico della Mirandola. Ceea ce ştiu cu siguranţă, este că nu l-a „întâlnit“ în cugetul său pe… marele şi modestul Socrate!

• ştiinţa reprezintă un sistem de afirmaţii logice, certe, verificabile în maximă măsură posibilă prin practică. Ea exprimă ansamblul cunoştinţelor noastre dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii. Ştiinţa înseamnă în egală măsură teorie şi practică, aflate într-un continuu proces de dezvoltare şi intercondiţionare. Teoria descoperă esenţa fenomenelor şi proceselor, conceptualizează relaţiile dintre acestea, pune în evidenţă principii sau legităţi.

Expresie a cunoaşterii conceptualizate, principiul sau legitatea semnifică raporturile esenţiale, generale, repetabile şi relativ stabile, care se manifestă între fenomenele şi procesele lumii înconjurătoare.

Conceptul de teorie comportă, în principal, două abordări:

• în sens restrâns, teoria este un ansamblu de idei, de concepte abstracte, mai mult sau mai puţin organizate, aplicate unui domeniu particular;

• în sens larg, teoria este o construcţie intelectuală, sintetică, metodică şi organizată, cu caracter ipotetic, cel puţin în unele din părţile sale.

În concepţia reputatului profesor francez Bernard Colasse, teoriile contabilităţii trebuie să îndeplinească un triplu rol :

• să permită explicarea fără ambiguitate a practicii contabile, oricât de diverse ar fi acestea, (rolul explicativ);

• să evalueze, dacă este nevoie, calitatea acestei practici, (rolul normativ);

• să prevadă soluţii adecvate pentru noile probleme care apar în acest domeniu (rolul previzional).

În concluzie, considerăm că :

• Teoria este un ansamblu de raţionamente care face accesibilă o anumită dificultate a practicii, pe care ulterior, o poate exprima inteligibil.