Fiscalitate

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

TEORIA FISCALĂ

1.1. Conţinutul şi caracteristicile obligaţiei fiscale

1.2. Creanţa fiscală

1.3. Stingerea obligaţiei fiscale

1.4. Executarea silită a obligaţiilor fiscale

1.5. Test de evaluare/autoevaluare

1.6. Lucrare de verificare

1.7. Rezumat

Obiective

 Cunoaşterea conceptelor şi categoriilor specifice relaţiilor fiscale.

 Cunoaşterea obiectului de studiu al fiscalităţii.

Termeni cheie:

obligaţia fiscală; creanţa fiscală; titlul de creanţă fiscală;

O privire de ansamblu asupra economiei unei ţări relevă extinderea rolului asumat de către stat în ultimele decenii, de la furnizor de bunuri şi servicii publice comunităţii, la arbitru ce intervine în activitatea economică, în vederea atenuării fluctuaţiilor conjuncturale, orientării dinamicii economice, prin intermediul unor pârghii ca: impozite, taxe, achiziţii publice, în scopul îndeplinirii obiectivelor macroeconomice stabilite în programul de guvernare.

Politicile macroeconomice, respectiv intervenţia statului în corectarea dezechilibrelor ce afectează economia naţională, reprezintă un ansamblu de decizii luate de puterile publice, cu scopul realizării unor finalităţi economice prin utilizarea unor instrumente variate concretizate în politica bugetară şi fiscală precum şi politica

monetară. Alături de acestea, un rol important îl au politica veniturilor, formarea veniturilor agenţilor economici, politicile concurenţei, politicile schimbului.

Politica economică se bazează pe opţiunile autorităţilor publice din fiecare ţară în strictă concordanţă cu restricţiile economice.

Atingerea acestor deziderate este posibilă în condiţiile existenţei unor resurse financiare aflate la dispoziţia statului, ponderea majoritară fiind deţinută de prelevările fiscale care îmbracă forma impozitelor, taxelor şi a altor venituri procurate de către stat prin constrângere de la contribuabili, persoane fizice şi juridice.

Încă din secolul al XVIII-lea, Montesquieu afirma că „veniturile statului sunt o proporţie pe care fiecare cetăţean o dă din bunul său (averea sa) pentru a avea siguranţa acesteia”.

În secolul al XIX-lea Joseph Garnier în „Traité de finances” definea impozitul ca fiind: „preţul serviciilor redate şi în special, preţul serviciului de securitate, serviciu de interes universal sau prima de asigurare plătită pentru garanţia securităţii, acest cuvânt de securitate fiind luat în sensul său general al garanţiei protecţiei, al dreptului justiţiei, al ordinii, al proprietăţii, al libertăţii individuale, al independenţei naţionale, al executării echitabile a legilor sau a contractelor”.

Impozitul reprezintă o plată către stat cu titlu definitiv, nerambursabil şi nediscriminatoriu, urmărind să fie stabil prin aplicarea aceloraşi reguli pentru toţi excluzând arbitrariul la stabilirea sarcinilor fiscale pentru fiecare contribuabil. Acesta nu trebuie să caute egalitatea condiţiilor, trebuie să favorizeze accesul la proprietate, puterea economică a celor îndrituiţi, intervenind în scopul scutirii de impozit a veniturilor corespunzătoare serviciilor oferite.

Impozitul este un instrument de intervenţie în viaţa economică.

Impozitul este tributar unor imperative economice, dar constituie de asemenea, în calitate de act de putere publică, un element esenţial al acesteia.1

Impozitarea veniturilor şi averii membrilor colectivităţii reprezintă un atribut al statului suveran, consimţit prin legea fundamentală a ţării, respectiv Constituţia României, care în articolul 56 menţionează „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe la cheltuielile publice”2, precizând totodată că impunerea trebuie să

asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Această caracteristică diferenţiază prelevările fiscale de contribuţiile benevole ale persoanelor, precum şi de împrumuturi şi donaţii.

În literatura de specialitate, prelevările fiscale sunt definite ca obligaţii stabilite în baza autorităţii de care dispune statul, fără destinaţie specială (nu există o contraprestaţie directă, nicio corelaţie între preţul serviciilor oferite de stat şi cuantumul obligaţiilor), obligaţii care au caracter pecuniar şi definitiv, sub formă de impozite şi taxe, mijloace tradiţionale financiare în continuă evoluţie, destinate finanţării globale a cheltuielilor publice, în diferite proporţii.

Prelevările fiscale se constituie în fluxuri financiare generate de relaţii care apar între stat şi contribuabil.

Obiectivul politicii fiscale îl constituie realizarea unei politici economice corespunzătoare prin care să se acopere de către stat cheltuielile publice.

Politica fiscală poate fi definită sub diferite forme.

Potrivit lui J.B. Geoffroy, ea reprezintă ansamblul de decizii luate pentru a institui, organiza şi aplica prelevările fiscale conform obiectivelor puterilor publice. Sau într-o altă definiţie, politica fiscală constituie proporţia dintre diverse tipuri de fiscalitate directă şi indirectă, locul relativ al impozitului şi influenţa sa asupra venitului şi proprietăţii, nivelul de presiune fiscală3.

Politica fiscală a unui guvern este condiţionată de specificul sistemului socio-economic în care operează. În cazul în care aceasta urmăreşte creşterea cererii sau ofertei agregate se numeşte politică fiscală expansionistă, iar când vizează diminuarea cererii sau ofertei agregate se numeşte politică fiscală restrictivă. Dacă executivul unei ţări promovează în mod deliberat o anumită politică fiscală aceasta poartă numele de politică fiscală discreţionară ce presupune modificarea impozitelor şi taxelor pentru transpunerea în practică a anumitor obiective macroeconomice.

Presiunea fiscală exprimă raportul între suma prelevărilor obligatorii şi P.I.B. Rezultatul raportului este considerat coeficient fiscal sau rata globală a prelevărilor obligatorii care defineşte nivelul de fiscalitate a unei ţări. Rata de presiune fiscală este un indicator de măsurare a veniturilor provenite din impozitarea averii, a venitului ori a

consumului.În România gradul de fiscalitate a cunoscut o aşezare treptată aşa cum o demonstraeză cifrele de mai jos.