IAS 12

Neconcordantele existente, în diferite sisteme contabile, între rezultatul fiscal si cel contabil au generat diferente semnificative referitoare la contabilizarea impozitului pe profit. Pâna-n prezent sunt cunoscute si utilizate doua metode de contabilizare a impozitului pe profit si anume:

a) metoda impozitului exigibil  folosita de catre întreprinderile românesti, precum si de unitatile patrimoniale din unele tari occidentale (ca de exemplu Franta), se individualizeaza prin:

- înregistrarea contabila a impozitului pe profit datorat pentru un exercitiu financiar drept o cheltuiala a perioadei de gestiune respective, conform principiului independentei exercitiilor

- determinarea extracontabila a impozitul genereaza neconcordanta dintre acesta si totalitatea veniturilor si cheltuielilor înregistrate în contabilitate în perioada de gestiune respectiva

- justificarea teoretica a metodei rezida din ideea ca impozitul pe profit reprezinta o repartizare de profit, nu o cheltuiala a exercitiului financiar

- normalizatorii contabili opteaza, din comoditate, pentru utilizarea acestei metode, în timp ce administratia fiscala nu este interesata în aspectele economice ale impozitului pe profit

b) metoda impozitelor amânate (sau a reportului de impozit)se delimiteaza fata de precedenta prin:

- cheltuiala cu impozitul pe profit apartine exercitiului financiar în care veniturile si cheltuielile corespunzatoare au fost contabilizate, motiv pentru care impozitul pe profit contabilizat pe cheltuieli nu este identic cu cel datorat, stabilit prin normele fiscale

- respecta principiul imaginii fidele si a prevalentei economicului asupra juridicului, motiv pentru care tratarea impozitelor amânate constituie o problema rezolvabila în tarile în care contabilitatea este deconectata de fiscalitate, iar conturile anuale reflecta imaginea fidela asupra patrimoniului si rezultatelor

- justificarea teoretica a acestei metode rezida în faptul ca impozitul pe profit reprezinta o cheltuiala a exercitiului financiar si nu o repartizare de profit

Deci, impozitul pe profit poate fi curent si amânat. Contabilizarea acestor situatii de fiscalitate latenta a aparut înca din 1927 când, prin intermediului planului contabil german Schmalenbach (intitulat de francezi planul Göring) se instituia o clasa de conturi care sa filtreze veniturile si cheltuielile care nu "interveneau în estimarea rezultatului economic, în scopul stabilirii unui rezultat financiar al exercitiului, rezultat la fel de fictiv ca rezultatul fiscal din zilele noastre" . Normele emise de americani (Accounting Principles Board APB11) în 1967 si înlocuite în 1992 cu Statement of Financial Accounting Standards SFAS 109, recomandau contabilizarea impozitelor amânate. Tot la acest subiect faceau referire si normele din Marea Britanie  Statement of Standards in Accounting Practice SSAP 15 (publicate în 1978 si revizuite în 1985). IASC, în calitatea sa de organism international profesional, a abordat aceasta problema, astfel ca în 1994 a aparut norma IAS 12 intitulata "Contabilizarea impozitelor asupra beneficiului", care ulterior a fost revizuita si publicata sub denumirea "Contabilizarea impozitelor asupra rezultatului", intrând în vigoare pentru situatiile financiare ale exercitiilor financiare deschise începând cu 1 ianuarie 1998. De asemenea, impozitele amânate au reprezentat o preocupare permanenta si pentru directivele europene din domeniul contabilitatii. Astfel, Directiva aIVa prevede includerea în Anexa a informatiilor privitoare la impozitele amânate, iar Directiva aVIIa cuprinde aceste impozite amânate în bilant, precum si în contul de profit si pierdere. Pentru a întelege modificarile aduse acestei norme internationale referitoare la contabilizarea impozitului pe profit, trebuie sa pornim de la diferentele care apar între rezultatul contabil si cel fiscal. Acestea sunt: