Instrumentarea Contabilă a Evenimentelor Administrative privind Decontările cu Terții

Capitolul 1 Contabilitatea decontărilor cu terţii

1.1. Delimitări şi stucturi privind decontările cu terţii

Prin categoria de decontări cu terţii sunt delimitate toate datoriile şi creanţele faţă de terţe persoane, cu termen de decontare pe termen scurt. De asemenea, sunt incluse şi decontările între exerciţiile financiare determinate de valorile de regularizare de la un exerciţiu la altul.

Nu sunt incluse în categoria decontărilor cu terţii datoriile şi creanţele financiare determinate de creditele pe termen scurt primite, respectiv acordate de întreprindere.

Din punct de vedere teoretic datoriile pe termen scurt exprimă fondurile furnizate de terţi pentru care unitatea trebuie să acorde o prestaţie sau un echivalent valoric. Este vorba de datoriile create în cadrul relaţiilor de decontare ale unităţii cu alte persoane fizice şi juridice.

Persoanele fizice şi juridice faţă de care unitatea are obligaţii băneşti sunt denumite generic creditori.

Definit prin această prismă creditorul reprezintă persoana care în cadrul unui raport patrimonial a avansat o valoare economică şi urmează să primească un echivalent valoric sau o contraprestaţie.

Creanţele pe termen scurt sau activele în curs de decontare reprezintă valorile economice avansate temporar de titularul de patrimoniu altor persoane fizice sau juridice şi pentru care urmează să primească un echivalent valoric. Acest echivalent poate reprezenta o sumă de bani, o lucrare sau serviciu.

Toate persoanele fizice sau juridice care au beneficiat de valoarea avansată, urmând să dea echivalentul corespunzător, sunt denumite generic prin noţiunea de debitori. Deci, debitorul reprezintă persoana care în cadrul unui raport patrimonial a primit o valoare şi urmează să dea un echivalent valoric sau o contraprestaţie.

Obiectul principal al contabilităţii financiare este furnizarea informaţiilor atât pentru necesităţile proprii, cât şi în relaţiile întreprinderii cu asociaţii sau acţionarii, clienţii, furnizorii, băncile, organele fiscale şi alte persoane juridice şi fizice.

Relaţiile cu partenerii sunt evidenţiate în contabilitatea financiară prin folosirea unei clase de „conturi de terţi”. Se regăsesc aici creanţele faţă de alte persoane precum şi datoriile (obligaţiile sau angajamentele) întreprinderii. Trebuie subliniat faptul că prin această clasă de conturi nu sunt contabilizate creanţele şi datoriile financiare, determinate de creditele pe termen scurt acordate şi respectiv primite de unitate.

Creanţa reprezintă contrapartida unei datorii şi se concretizează în dreptul de a pretinde plata unei sume de bani, livrarea unui bun, prestarea unui serviciu, execuţia unei lucrări. Titularul unei creanţe este numit, în mod generic creditor. În desfăşurarea activităţii sale, întreprinderea înregistrează creanţe în relaţiile cu clienţii (creanţe-clienţi, efecte de primit), cu debitorii, cu personalul, cu bugetul statului (TVA de recuperat, vărsăminte de impozite peste suma reală), cu bugetul asigurărilor sociale, precum şi în cadrul grupului, cu asociaţii, cu subunităţile şi chiar cu furnizorii (furnizori-debitori).

Datoria este obligaţia contractată faţă de un terţ şi care presupune plata unei sume de bani, livrarea unui bun, prestarea de servicii sau executarea de lucrări în folosul acestuia. În mod generic, cel care are o datorie, poate fi numit debitor. Datoriile apar între relaţiile dintre întreprindere şi furnizori (furnizori, furnizori de imobilizări, efecte de plătit), cu personalul, cu bugetul statului, cu bugetul asigurărilor sociale, în cadrul grupului, cu asociaţii, cu creditorii diverşi, precum şi cu clienţii (clienţi-creditori).

Evidenţierea creanţelor şi datoriilor în contabilitate se face la valoarea lor nominală, adică valoarea efectivă în momentul apariţiei lor.

Atunci când unitatea are relaţii ce se concretizează în creanţe şi datorii exprimate în devize înregistrarea acestora în contabilitate se face în lei, la cursul de schimb în vigoare la data efectuării operaţiilor.

Trebuie subliniat faptul că nu este permisă compensarea creanţelor cu datoriile. Ele trebuie să apară distinct în conturile întreprinderii pentru ca acestea să respecte cerinţa de fidelitate a imaginii patrimoniului.

1.2.Contabilitatea decontărilor cu furnizorii

Orice unitate patrimonială, indiferent de specificul acesteia (industrie, comerţ, agricultură, servicii etc.), pentru a-şi realiza obiectul de activitate, efectuează multiple operaţii de cumpărări şi vânzări de bunuri şi servicii. În acest context, se derulează diverse tranzacţii, privind activitatea curentă a unităţii, care necesită realizarea unor legături cu diverşi furnizori.

În cadrul contabilităţii decontărilor privind datoriile comerciale se înregistrează operaţiile economico-financiare referitoare la cumpărarea de bunuri (aprovizionarea de active circulante sau imobilizate), lucrări executate, servicii prestate şi la alte operaţii efectuate, de regulă, în baza unor contracte încheiate cu diverse persoane.

Datoriile reprezintă angajamente ale debitorilor cu privire la sume de bani, cuvenite creditorilor, pentru bunuri materiale cumpărate (materii prime, mărfuri, mijloace fixe etc.), lucrări executate şi servicii prestate. Se clasifică în raport de anumite criterii după cum urmează:

a) După natura operaţiilor pe care le generează, se disting:

- datorii comerciale (provenite din cumpărări);

- datorii financiare;

- datorii salariale;

- datorii sociale;

- datorii fiscale;

- alte datorii.

b) După perioada de timp în care se decontează datoriile, acestea pot fi:

- datorii pe termen scurt;

- datorii pe termen mediu;

- datorii pe termen lung.

c) După conţinutul economic şi obiectul acestor datorii:

- datorii faţă de furnizori pentru contravaloarea bunurilor, lucrărilor şi serviciilor primite;

- datorii faţă de clienţi, pentru avansurile şi aconturile primite de la aceştia, precum şi pentru ambalajele primite o dată cu marfa, care circulă pe sistemul restituirii;

- datorii faţă de personal privind drepturile salariale, cuvenite acestuia;

- datorii faţă de bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale, faţă de alte organisme publice, pentru diferite impozite, cotizaţii sociale, taxe şi vărsăminte asimilate;

- datorii faţă de grupuri şi asociaţi sau acţionari;

- alte datorii.

Principalele operaţii ce se reflectă în contabilitatea datoriilor se referă la:

- operaţii produse de crearea sau angajarea datoriilor;

- operaţii privind plata datoriilor (decontarea sau stingerea datoriilor).

O problemă importantă referitoare la datorii o reprezintă evaluarea şi înregistrarea acestora în contabilitate, în momentul creării lor, operaţie ce se efectuează la valoarea nominală.