Introducere în Știința Contabilității

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA CONTABILITĂŢII

1.1. Scurt istoric al contabilităţii

Succesul în afaceri, prosperitatea şi progresul nu pot fi detaşate de intervenţia directă a contabilităţii, aşa după cum spune şi John Maynard Keynes: „puţine lucruri în afară de ideile economiştilor guvernează lumea”.

Eminentul profesor Emil Horomnea, din centrul academic Iaşi, spunea „putem iubi sau detesta contabilitatea şi pe cei care o profesează, dar niciodată nu vom avea dreptul de a nega utilitatea ei practică, simbioza acesteia cu praxisul economic”.

Contabilitatea ca ştiinţă a apărut cu multe secole în urmă, mare poet Goethe fiind de părere că este „una din cele mai sublime creaţii ale spiritului omenesc, pe care fiecare bun gospodar ar trebui s-o folosească în gospodăria sa”.

Putem spune că primele forme se suprapun cu apariţia primelor colectivităţi umane, în care schimburile şi tranzacţiile au luat o asemenea amploare încât nu mai puteau fi memorate – astfel a apărut necesitatea ca acestea să fie însemnate pe pereţii grotelor, pe piei de animale, pe copaci, pe tăbliţe de lut, etc. Această tehnică a evoluat de la contabilitatea memorială la contabilitatea în partidă simplă şi apoi la contabilitatea în partidă dublă.

Contabilitatea în partidă simplă reflectă încasările şi plăţile generate de tranzacţiile dintre agenţii economici. Contabilitatea în partidă dublă urmăreşte două aspecte cu privire la bunurile patrimoniale: al existenţei lor reale şi al provenienţei acestora.

Deşi au existat mai mulţi cercetători, este considerat părinte al contabilităţii călugărul italian Luca Paciolo, care a publicat în anul 1494 la Veneţia, lucrarea intitulată: Summa di arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita. În capitolul 9 din secţiunea X, intitulat Tractatus de computis et scripturis sunt prezentate principiile fundamentale ale contabilităţii în partidă dublă. Paciolo a încercat pentru prima dată să dea o definiţie contabilităţii: ” tot ceea ce după părerea negustorului îi aparţíne pe lume, precum şi toate afacerile mari şi mărunte în ordinea în care au avut loc”.

Acest tratat de contabilitate a stat la baza lucrărilor de contabilitate formulate de cercetătorii europeni.

Profesiunea contabilă liberală a apărut mult mai târziu, în secolul al XVIII-lea, o dată cu crearea primului corp al contabililor în Marea Britanie (Institutul Scoţian al Contabililor Autorizaţi, în 1854). Tehnica partidei duble nu a cunoscut o schimbare semnificativă de-a lungul timpului; în schimb, s-a schimbat perspectiva asupra obiectului, scopului şi conţinutului raportărilor contabile. Pornind de la simpla evidenţă a averii negustorului şi a afacerilor lui, prin implicaţiile sale sociale, s-a ajuns la transformarea contabilităţii într-un sistem informaţional care influenţează distribuţia resurselor la nivelul întregi economii.

În ceea ce priveşte ţara noastră, prima lucrare care face referire la contabilitatea dublă a apărut la Braşov, în 1837 şi a fost scrisă de E. I. Nechifor. Apoi în 1873, la Iaşi, a apărut primul curs de contabilitate: Curs de contabilitate în partidă dublă, avându-l ca autor pe profesorul Theodor Ştefănescu. O altă lucrare care a apărut tot la Iaşi, de această dată în 1901 a fost cea a profesorului C. Petrescu: Contabilitate şi administraţie. Aceste lucrări, dar şi cele care au apărut în anii următori, au fost influenţate de curentul occidental.

Alţi profesori care şi-au adus un aport nepreţuit la dezvoltarea acestei ştiinţe au fost: Ş. Dumitrescu, V. Ioachim, D. Voina, I. Evian, etc.

În timpul perioadei comuniste, sistemul contabil care s-a utilizat a fost monoist, bazat pe contabilitatea de trezorerie. După Revoluţia din ’89 a fost necesară aplicarea unor reforme şi în cazul sistemului de contabilitate. Astfel, în anul 1991 a fost adoptată Legea contabilităţii nr. 82 care a introdus sistemul contabil specific economiei de piaţă. Din anul 1994 a fost aplicat un nou sistem contabil pentru agenţii economici, iar din 1998 a fost introdus noul sistem contabil pentru societăţile bancare. În anul 1999 a fost introdus un nou sistem contabil pentru societăţile fără scop patrimonial. Ceea ce au în comun toate aceste sisteme de mai sus este faptul că sunt sisteme contabile dualiste, specifice contabilităţii de angajamente.

La nivel internaţional, în anul 1973 a fost înfiinţat Comitetul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate – International Accounting Standards Committee – IASC, iar în 1977, Federaţia Internaţională a Experţilor Contabili – International Federation of Accountans – IFAC.

În ultimele două decenii a fost încercată armonizarea organizării şi conducerii contabilităţii, urmărind în principal îmbunătăţirea acestei activităţi şi folosirea unor informaţii contabile complete cu privire la controlul activităţilor economice.

Au fost adoptate reguli internaţionale de organizare şi conducere a contabilităţii, cu posibilitatea de a se ţine seama de caracteristicile fiecărei ţări în parte, reguli care urmăreau evoluţia contabilităţii în raport cu dezvoltarea economiei naţionale şi internaţionale, dar şi caracteristicile şi importanţa ramurilor de producţie.

În 1968, ţările din actuala Uniune Europeană au creat Cadrul Contabil General. Prin Directiva a IV-a s-au stabilit documentele de sinteză contabilă şi regulile de evaluare a patrimoniului unitar. Directiva a VII-a a stabilit regulile de întocmire a bilanţului contabil şi de folosire a conturilor de consolidare, iar Directiva a VIII-a a prevăzut principii de unificare a conturilor în scopul adaptării lor pentru fiecare ţară.

În concluzie, normele contabile armonizate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate se concretizează în: evaluarea patrimoniului pe baza unor reguli generale, utilizarea unor documente de sinteză contabilă comune, un limbaj de specialitate comun.

În România, pe baza Legii Contabilităţii nr.82/1991, Regulamentului de aplicare a Legii Contabilităţii, Planului de conturi şi normelor de utilizare a acestuia, H.G. nr. 704/14.12.1993 de aplicare a Legii Contabilităţii s-a hotărât înlocuirea vechiului sistem de contabilitate cu unul nou, care să ţină seama de cerinţele noii economii de piaţă, bazată pe legea cererii şi ofertei.

Prin Ordinul M.F. 94/2001 şi 306/2002 acest sistem s-a armonizat SIC şi Uniunea Europeană; astfel, s-au elaborat două planuri de conturi, unul mai simplu care se aplică micro-întreprinderilor, şi altul mai complex, care se aplică celorlalte întreprinderi.

În România, contabilitatea agenţilor economici se poate ţine sub două aspecte:

-contabilitatea financiară şi

-contabilitatea de gestiune.

CONTABILITATEA FINANCIARĂ (GENERALĂ) are ca obiect înregistrarea tuturor operaţiilor care influenţează patrimoniul unei firme, pentru a putea fi determinat rezultatul financiar al acesteia; este importantă pentru că permite controlarea aplicării metodelor de evaluare a elementelor patrimoniale şi stabilirea rezultatelor care formează baza de determinare a impozitelor către fisc.

CONTABILITATEA DE GESTIUNE (INTERNĂ) nu este obligatorie pentru agenţii economici, dar este utilă pentru că reprezintă de fapt contabilitatea activităţii de producţie.

În funcţie de timpul, locul, modul şi nivelul ierarhic la care se desfăşoară, contabilitatea poate fi curentă sau periodică.

CONTABILITATEA CURENTĂ urmăreşte zilnic, având ca suport documente, existenţa, mişcarea şi transformarea elementelor patrimoniale, dar şi rezultatele economice ale fiecărei activităţii.

CONTABILITATEA PERIODICĂ este realizată la finele perioadei de gestiune, la un nivel macroeconomic, prin centralizarea informaţiilor din bilanţurile întreprinderilor de bază.

După sectorul economiei unde se organizează, contabilitatea poate fi:

-contabilitatea întreprinderilor economice;

-contabilitatea bugetară sau publică;

-contabilitatea bancară.

Contabilii îşi pot exercita profesia în calitate de salariaţi ai unei întreprinderi sau ca experţi independenţi. Legea contabilităţii nr. 82/1991, precizează că, deşi răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revine administratorului, directorul financiar-contabil (sau contabilul-şef) împreună cu personalul din subordine răspund de ţinerea contabilităţii conform reglementărilor legale în vigoare.

Directorul financiar-contabil trebuie să aibă studii economice superioare. În cazul în care contabilitatea nu se ţine de persoane autorizate, răspunderea revine patronului sau altei persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului. Experţii contabili şi contabilii autorizaţi (societăţi comerciale sau persoane fizice) pot ţine contabilitatea unei întreprinderi, dar fără a se implica în activitatea acesteia, pe baza unui contract de prestări servicii, fiind responsabili pentru ţinerea contabilităţii în conformitate cu prevederile legii.

Calitatea de expert independent – expert contabil sau contabil autorizat – se poate obţine după susţinerea unui examen organizat de Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România (CECCAR); apoi urmează o perioadă de stagiu pe lângă un expert contabil sau într-o societate comercială care prestează servicii de contabilitate înscrisă în Tabloul CECCAR.

Expertul contabil se angajează să respecte codul privind conduita etică şi profesională a membrilor CECCAR din România, care are ca obiectiv protecţia fiecărui profesionist dar şi protecţia terţilor.