Obiectul și Metoda Contabilității

CAPITOLUL 1

OBIECTUL ŞI METODA CONTABILITĂŢII

1.1. OBIECTUL ŞI SFERA DE CUPRINDERE A CONTABILITĂŢII. PRINCIPIILE CONTABILITĂŢII ŞI OBIECTIVELE EI.

Având reguli de funcţionare precise şi obiective de atins, entităţile economice pot îmbrăca diverse forme de organizare ca de exemplu: societăţi comerciale, societăţi/companii naţionale, regii autonome, institute de cercetare-dezvoltare, etc.

Societatea este constituită de două sau mai multe persoane care convin prin actul constitutiv să-i afecteze în comun bunurile, în vederea partajării profitului. În anumite cazuri, societatea poate fi actul de voinţă al unei singure persoane.

Contabilitatea reprezintă un instrument pus în slujba managementului, atât la nivel micro, cât şi macroeconomic. Ea ne permite să cunoaştem şi să gestionăm resursele ce aparţin firmei şi să determinăm rezultatul din activitatea acesteia.

Analizată ca practică, contabilitatea reprezintă un sistem integrat de mijloace posibile pentru culegerea, prelucrarea, transmiterea, utilizarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară şi performanţa firmei.

Pentru ca un patrimoniu să existe sunt necesare două componente interdependente:

- persoana juridică sau fizică în calitate de subiect de drepturi şi obligaţii, denumită titular de patrimoniu;

- bunurile economice, ca obiect al relaţiilor de drepturi şi obligaţii;

Bunurile economice formează substanţa materială a patrimoniului, în timp ce drepturile şi obligaţiile exprimă raporturi de proprietate în cadrul cărora se asigură posesiunea, folosinţa şi administrarea bunurilor.

Drepturile asupra bunurilor economice iau naştere atunci când titularul de patrimoniu, parte într-un raport juridic, nu este obligat să acorde o prestaţie. În schimb, obligaţiile apar în măsura în care el trebuie să îndeplinească o anumită prestaţie sau să acorde un echivalent bănesc.

În cadrul patrimoniului se creează un echilibru permanent între bunurile economice pe de-o parte şi relaţiile de drepturi şi obligaţii cu valoare economică. Acesta se exprimă prin relaţia de echivalenţă:

Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii cu valoare economică

Bunurile economice formează substanţa materială a patrimoniului şi sunt cunoscute sub denumirea de activ, în timp ce drepturile şi obligaţiile indică modul de procurare, de finanţare a bunurilor şi alcătuiesc pasivul.

Starea de echilibru dintre cele două mărimi ia forma ecuaţiei patrimoniale exprimată prin egalitatea:

ACTIV = PASIV

ACTIV = CAPITAL PROPRIU + DATORII

Capitalul propriu semnifică drepturile proprietarului, iar datoriile, drepturile creditorilor:

PASIV = DREPTURI + OBLIGAŢII

Pentru a exprima poziţia financiară a firmei, ecuaţia fundamentală a contabilităţii capătă forma:

ACTIV = CAPITAL PROPRIU + DATORII

de unde:

CAPITAL PROPRIU = ACTIV – DATORII

Cei trei termeni sunt definiţi astfel :

Activele reprezintă resurse controlate de întreprindere ca rezultat al unor evenimente trecute şi de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere.

Datoriile sunt obligaţii controlate în prezent de întreprindere, decurgând din evenimente trecute şi prin decontarea cărora se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice.

Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele întreprinderii (ceea ce rămâne) după deducerea tuturor datoriilor sale:

ACTIV NET = CAPITAL PROPRIU = ACTIV – DATORII

Procedeele specifice utilizate de metoda contabilităţii pentru cercetarea şi studierea obiectului său sunt:

• contul contabil;

• balanţa conturilor;

• bilanţul contabil.

Contul contabil este procedeul de grupare, sistematizare şi calcul a stării şi mişcării unui singur element patrimonial. Fiecărui element patrimonial i se asociază câte un cont care reflectă starea şi mişcarea acestuia în etalon monetar şi, uneori, cantitativ. Ca urmare, se vor folosi atâtea conturi, câte elemente are patrimoniul.

Balanţa conturilor denumită şi balanţă de verificare sau balanţă contabilă reprezintă procedeul folosit pentru controlul exactităţii înregistrărilor în conturi. Cu ajutorul balanţei conturilor se asigură centralizarea datelor în vederea analizei activităţii entităţii economice şi întocmirii bilanţului. Balanţa de verificare asigură respectarea în contabilitate a dublei înregistrări a elementelor patrimoniale din cadrul entităţii economico-sociale, dând prin aceasta garanţia înregistrărilor în conturi.

Bilanţul contabil este un procedeu de sintetizare şi generalizare a datelor privind poziţia financiară la un moment dat, evoluţia acesteia şi rezultatele obţinute.

Furnizând numai informaţii generale, sintetice, rezultate din centralizarea datelor contabilităţii curente, bilanţul este completat cu situaţii anexă, prin care se explică şi detaliază anumite laturi ale activităţii economico-financiare a entităţii.

Legătura dintre cont, care furnizează informaţii de detaliu asupra fiecărui element ce constituie obiect al contabilităţii şi bilanţ, care furnizează informaţii generalizatoare asupra activităţii, se realizează cu ajutorul balanţei conturilor.