Politici Publice

Capitolul I

Sistemul instituţional din România

şi funcţionalitatea acestuia

1.1. Rolul statului şi implicarea administraţiei publice în România

Societatea umană reprezintă un mod organizat de existenţă a unei populaţii într o comunitate. Conceptul de societate poate avea două sensuri:

a) pe de o parte, defineşte relaţiile specifice dintre indivizi şi instituţii (societate capitalistă, sclavagistă etc.);

b) pe de altă parte, reliefează caracterul de unitate (de entitate) pe care l dobândesc relaţiile sociale (societatea românească, franceză, americană etc.).

La baza unei societăţi stă ordinea normativă comportamentală prin care viaţa unei populaţii este organizată în mod colectiv. Ca ordine, societatea conţine valori şi norme comune cu alte societăţi dar şi particularizate. Normele se referă la drepturi şi obligaţii aparţinând membrilor săi, iar valorile se referă la integritatea unor orientări culturale comun împărtăşite de către membrii săi, ca bază pentru identitatea socială.

O problemă de mare importanţă o reprezintă legitimarea ordinii normative a societăţii. Menţinerea unei ordini normative presupune, pe de o parte, existenţa unui conformism, a unui consens, când paleta de interese proprii ale membrilor societăţii se bazează pe solidaritate, credinţe şi obligaţii internalizate şi, pe de altă parte, presupune nevoia unui mecanism de constrângere din partea unei autorităţi pentru a asigura respectarea obligaţiilor normative instituţionalizate.

În legătură cu societatea, apare conceptul de sistem social, văzut ca mod de organizare al societăţii, ca un ansamblu de elemente dependente între ele şi formând un întreg organizat.

Un sistem social cuprinde următoarele mari tipuri de elemente:

a) actorii – indivizi, grupuri sau chiar colectivităţi;

b) acţiunile, comportamentele acestora, care reprezintă substanţa siste¬mului propriu zis;

c) relaţiile de interdependenţă dintre elementele componente ale sistemului.

Pentru analiza unui sistem social trebuie luaţi în calcul o serie de factori care l influenţează, iar numărul lor este cu atât mai mare cu cât sistemul este mai organizat. Ca atare, modelarea sistemelor sociale este dificilă din mai multe motive:

caracterul multifactorial al sistemelor sociale;

intervenţia factorilor subiectivi, care sunt greu de determinat;

condiţiile şi factorii fenomenelor sociale se supun greu descrierii cantitative;

fenomenele sunt în modificare continuă.

Analiza unui sistem social trebuie să aibă în vedere cele trei paliere constitutive ale societăţii, şi anume:

1) palierul de bază, care reprezintă executorul social, adică ansamblul structurilor, mecanismelor şi instituţiilor (întreprinderi, grupuri sau indivizi) care produc, schimbă şi consumă bunuri şi servicii materiale şi nemateriale sau, altfel spus, exercită ansambluri de activităţi sociale succesive şi reciproce care compun sistemul social economic;

2) palierul intermediar reprezintă aparatul administrativ al statului, excluzând serviciile producătoare de bunuri şi servicii care sunt înglobate în palierul de bază;

3) primul palier (palierul de vârf) reprezintă autorităţile publice de vârf, superioare (Parlament, Guvern, Preşedinţie).

Palierul intermediar şi cel de vârf alcătuiesc împreună sistemul politico administrativ, a cărui activitate se exercită în mod esenţial asupra mediului social economic. Administraţia publică apare deci, ca o structură intermediară între autorităţile politice, pe de o parte şi societatea civilă, pe de altă parte, între putere şi cetăţeni, în calitate de administraţi. Ea asigură, sub autoritatea puterii politice, reglarea activităţilor sociale.

De a lungul istoriei, societatea umană a evoluat ca mod de organizare sub formă de stat. În acest sens, statul poate fi definit ca o colectivitate umană, situată pe un teritoriu şi supusă unei autorităţi suverane. El desemnează, de asemenea, un aparat de instituţii, care îi permite să comande şi să acţioneze.

În legătură cu noţiunea de stat, trebuie definite trei noţiuni conexe, şi anume:

a) Funcţiile statului, cum ar fi: administrarea justiţiei, elaborarea legilor, de a guverna, de a administra (funcţia executivă);

b) Organele statului, care sunt organizaţii de persoane, cărora li se încredinţează exercitarea funcţiilor;

c) Puterile publice, care sunt expresia împuternicirilor (competenţelor) în virtutea cărora organele statului îşi exercită funcţiile lor.

Aşadar, puterile statului au fost concepute ca nişte fracţionări ale suveranităţii statului, iar organele acestor puteri constituie mijloace de acţiune care nu acţionează decât prin delegare a titularului suveranităţii care este naţiunea şi care constituie puterea originară şi supremă în stat. Potrivit acestei concepţii, cele trei puteri în stat, Legislativul, Executivul şi Judiciarul nu sunt altceva decât organe ale statului care dispun de puteri, în vederea asumării unor funcţiuni.

De exemplu, puterea executivă are două funcţiuni:

cea guvernamentală, de conducere a administraţiei,

cea administrativă, de executare a legilor.