Politici și Opțiuni Contabile privind Imobilizările Corporale

I. Obiectivul standardului

Unul din Standardele Internaţionale de Contabilitate care tratează problematica imobilizărilor corporale este si IAS 16 “Imobilizările corporale”.

Obiectivul acestui standard este descrierea tratamentului contabil pentru imobilizările corporale, iar în cadrul acestuia, identificarea momentului de recunoaştere a acestor active, a valorii lor contabile şi a amortizării aferente constituie problemele centrale ale standardului.

Standardul se referă, în traducere strictă, la terenuri, clădiri – construcţii şi echipamente, preluat în versiune românească prin “imobilizări corporale” şi el trebuie înţeles în contextul prefaţei la Standardele Internaţionale de Raportare financiară – IFRS, în sensul că la elaborarea standardelor nu a existat intenţia ca acestea să fie aplicate elementelor nesemnificative.

De altfel, Standardele Internaţionale de Contabilitate nu au ca obiect modul de organizare şi ţinere a contabilităţii în timpul exerciţiului financiar. Ele se referă numai la elaborarea situaţiilor financiare care, de regulă, sunt anuale, astfel încât denumirea de Standarde Internaţionale de Raportare financiară – IFRS pare mai conformă.

Acest standard trebuie aplicat in contabilitatea imobilizarilor corporale exceptind cazul in care un alt standard prevede sau permite o abordare contabila diferita.

II. Terminologie utilizată

2.1. Definiţia imobilizărilor corporale

Imobilizările corporale sunt acele active care îndeplinesc cumulativ două condiţii:

- sunt deţinute de o întreprindere pentru a fi utilizate în productia de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative, şi

- este posibil a fi utilizate pe parcursul mai multor perioade.

Comentarii:

Din această definiţie rezultă următoarele:

Imobilizările corporale trebuie să fie în primul rând active, iar activele sunt definite în Cadrul general privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare si în IAS 1 Prezentarea situaţiilor financiare ca “resurse controlate de întreprindere ca rezultat al unor evenimente trecute şi de pe urma cărora întreprinderea estimează că va obţine beneficii economice viitoare”. Pe de altă parte, imobilizările corporale sunt bunuri “deţinute de întreprindere“.

Folosirea conceptelor de “resurse controlate” şi “deţinute de întreprindere” face ca această categorie de imobilizări corporale să fie mult mai largă, cuprinzând şi bunurile pe care întreprinderea le foloseşte în exploatare sau le închiriază, proprietatea asupra acestora nemaifiind condiţie determinantă. Este un caz de aplicare a principiului prevalenţei economicului asupra juridicului (bunurile în leasing financiar, spre exemplu).

Standardul nu cere vreo condiţie legată de o anumită valoare a imobilizărilor corporale, ca în reglementările româneşti ( peste 1.500 RON).

2.2. Termeni utilizaţi

• Valoarea contabilă este valoarea la care un activ este recunoscut in bilant dupa scaderea amortizarii cumulate pâna la acea dată, precum şi a pierderilor cumulate din depreciere (altele decât cele cauzate de amortizarea normală a bunului).

• Valoarea justă reprezinta suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bunăvoie între două părţi aflate în cunoştintă de cauză în cadrul unei tranzacţii în care pretul este determinat obiectiv.

Valoarea justă a activelor este, de regulă, valoarea lor de piaţă, care se determină pe baza unor evaluări efectuate de evaluatori profesionişti calificaţi. Valoarea de piaţă a unui bun presupune :

existenţa unui bun identificat care să fie destinat schimbului contra unei sume de bani sau a altui bun

existenţa unei pieţe a produsului şi a unei concurenţe normale

existenţa vânzătorului şi a cumpărătorului care să fie în cunoştinţă de cauză, adică să fie avizaţi, competenţi şi independenţi, condiţie a determinării în mod obiectiv a unui preţ

• Costul reprezintă suma platita in numerar sau echivalent de numerar, ori valoarea justă a altor contraprestaţii efectuate pentru achizitionarea unui activ la data achizitiei sau constructiei acestuia.

• Valoarea reziduală reprezintă valoarea neta pe care o intreprindere estimeaza ca o va obtine pentru un activ la sfirsitul duratei de viata utila a acestuia, dupa deducerea prealabila a costurilor de cesiune previzionate (taxe juridice, spre exemplu).

Estimarea valorii reziduale a unui bun încă de la data achiziţiei eacestuia, deşi dificilă, trebuie efectuată de cadrele tehnice ale întreprinderii sau folosind documentaţia tehnică a bunului.