Reglementări și Proceduri Actuale în România privind Auditul Public Intern

2.1. Reglementări internaţionale privind auditul şi auditul public intern

2.1.1. Conceptul de audit, audit public intern şi legăturile dintre ele

Cuvântul „audit” provine din latină, unde „audire” înseamnă a asculta. Scopul principal al acestor „ascultări” îl constituia prevenirea unor acte de fraudă ale persoanelor însărcinate cu administrarea banilor publici (chestori). Istoricii sunt de părere că primele registre cu caracter contabil datează de aproape 6.000 ani şi acestea au aparţinut civilizaţiei asiro-babilonene, prin care era reglementată activitatea de comerţ (codul lui Hammurabi).

Evoluţia auditului este redată în tabelul 1.1:

Tabel 1.1 Periodizarea istoriei auditului

PERIOADA OBIECTIVELE AUDITULUI MOD DE VERIFICARE IMPORTANŢA CONTROLULUI INTERN

Antică – 1.500 Detectarea fraudelor Detaliat Nerecunoscut

1.500 – 1.850 Detectarea fraudelor Detaliat Nerecunoscut

1.850 – 1.905 Detectarea fraudelor, detectarea erorilor fundamentale Câteva testări, în principal detaliat Nerecunoscut

1.905 – 1.933 Determinarea gradului de sinceritate în raportarea situaţiilor financiare, detectarea fraudelor şi erorilor Detaliat, dar şi pe bază de testare Uşoară recunoaştere

1.933 – 1.940 Determinarea gradului de sinceritate în raportarea situaţiilor financiare, detectarea fraudelor şi erorilor Pe bază de testare Trezirea interesului

1.940 – 1.960 Determinarea gradului de sinceritate în raportarea situaţiilor financiare, detectarea fraudelor şi erorilor Pe bază de testare Accent puternic

În antichitate, obiectivul principal al evidenţei contabile îl constituia protejarea integrităţii averilor. Înregistrările efectuate aveau drept scop verificarea exhaustive a tranzacţiilor. Se utiliza şi inventarierea periodică a averilor pentru stabilirea taxelor şi impozitelor cuvenite statului.

Egiptenii au dezvoltat un sistem de control intern bazat pe punctarea evidenţelor unui trezorier oficial cu evidenţele ţinute de un altul, iar cele două evidenţe trebuiau să coincidă.

În secolul VI î.e.n., în Grecia antică, auditul conturilor era utilizat pentru prima dată şi consta în verificarea tuturor plăţilor şi încasărilor care implicau fonduri publice. Sistemul atenian prevedea existenţa auditorilor guvernamentali care examinau evidenţele tuturor celor care erau responsabili cu administrarea banilor publici.

Romanii sunt primii care au statuat divizarea sarcinilor între persoanele oficiale care autorizau taxele şi cheltuielile şi cele care se ocupau efectiv cu plăţi şi încasări.

Creşterea complexităţii afacerilor comercianţilor a dus la dezvoltarea sistemului contabil utilizat în derularea tranzacţiilor şi folosirea partidei duble în contabilitate.

Auditul a fost implementat pentru prima dată şi în China, în timpul dinastiei Chao (1.122 – 256 î.e.n.), făcând parte dintr-un proces bugetar detaliat pe toate nivelurile guvernamentale.

Comercianţii din Veneţia, Genova şi Florenţa au început să utilizeze serviciile auditorilor care verificau contabilitatea căpitanilor corăbiilor care aduceau mărfurile comandate. Şi în acest caz, consultarea auditorilor avea drept scop prevenirea fraudelor.

Evidenţele contabile în Anglia erau auditate începând cu secolul al XI-lea, iar mai târziu auditorii făceau parte din oficialii aleşi ai oraşului. Auditul nu se baza pe controlul intern şi nu avea drept scop verificarea contabilităţii, ci verifica doar tranzacţiile care se derulau. În secolul XIX, afacerile industriale se dezvoltă foarte mult şi începe fenomenul de disociere a proprietarilor de conducerea întreprinderilor, fapt care a dus la limitarea responsabilităţii acţionarilor. Intervenţia statului în reglementarea sistemului contabil a dus la dezvoltarea profesiei auditorului, întrucât managerilor li s-a impus să dea publicităţii un bilanţ complet, iar unul sau doi dintre acţionari avea obligaţia legală de a audita bilanţul respectiv.

După anul 1904 s-a hotărât ca auditorul să verifice şi existenţa fizică a activelor declarate de întreprindere, iar aspectele vizate erau următoarele:

- dacă s-au înregistrat toate tranzacţiile întreprinderii;

- reflectarea corectă a acestora în registre;

- reflectarea lor în bilanţ.

Profesia de auditor în Statele Unite ale Americii a fost marcată de puternice influenţe britanice, insă începând cu prima decadă a secolului XX, ea s-a dezvoltat ca o profesie de sine stătătoare, evoluând foarte rapid. S-a trecut de la verificarea exhaustivă la verificarea prin sondaj şi s-a pus un accent din ce în ce mai mare pe controlul intern. De altfel, americanii au fost primii care au început uniformizarea şi standardizarea practicilor de audit, prin emiterea încă din anul 1917 de către Institutul American al Contabililor a unui ghid profesional în care se prevedea ce anume trebuie să acopere o misiune de audit. După 1930, obiectivul auditului s-a „mutat” de la detectarea fraudelor către certificarea situaţiei financiare şi a profiturilor întreprinderii.