Mitropolia Transilvaniei

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest curs prezinta Mitropolia Transilvaniei.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 85 de pagini .

Profesor: Ene Ionel

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Crestinism

Extras din document

Începuturile mitropoliei Transilvaniei.

Condiţiile istorice în care s-au pus bazele unei ierarhii bisericeşti în Transilvania au fost cu totul deosebite faţă de celelalte două principate româneşti. Primele ştiri despre viaţa politică şi bisericească a românilor transilvăneni, excluzându-le pe cele ce ne sunt furnizate de descoperirile arheologice, ne sunt furnizate de Cronica scrisă de Magistrul P., notarul anonim(Anonimus) al regelui Bela, probabil Bela al II-lea (1131-1141), cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de Gesta Hungarorul. Bazat pe unele izvoare anterioare, precum şi pe tradiţia vie încă în timpul său, Anonymus menţionează trei formaţiuni politice în teritoriile intercarpatice şi unele voievodate conduse de duci sau voievozi, încă de la începutul sec. IX şi începutul celui de al X-lea.

Primul cuprindea teritoriile dintre Mureş (la sud), Someş (la nord) şi Porţile Meseşului (la est), fiind condus de ducele Menumorut; al doilea era în Banat, între Mureş şi Dunăre, condus de Glad; al treilea era în terra Ultransilvana – Ţara Transilvaniei, locuit de români şi slavi, condus de un oarecare român, ducele Gelu. Voievodatul său se întindea între Someş(la nord), Mureş(la sud) şi Porţile Meseşului(la nord-vest). Aceste informaţii sunt certificate de descoperirile arheologice recente sau mai vechi . Acestor formaţiuni politice, reunite sub un singur sceptru spre sfârşitul secolului al X-lea, altele, care nu sunt amintite de Anonymus, deoarece au rămas în afara contactului cu maghiarii, în perioada înaintării lor spre centrul Transilvaniei. Acestea şi-au păstrat, până târziu după pătrunderea ungurilor în acest spaţiu, o oarecare autonomie. Sunt aşa numitele „ţări”, atestate documentar în secolele XIII-XIV: Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, în părţile Sibiului, Ţara Haţegului, Ţara Zarandului, Ţara Maramureşului, şi confirmate, de asemenea, de descoperirile arheologice.

După relatările unor cronici maghiare, din sec. XIV , dar şi a altora medievale, un Gyula, duce mare şi puternic, a descoperit în cursul unei vânători în Transilvania, un oraş mare, construit de români, numit Alba, de unde numele maghiar de Gyuilafehervar sau oraşul alb al lui Gyula – azi Alba Iulia. Acest Gyula, numit şi cel bătrân (maior), a avut o fiică pe care a căsătorit-o cu ducele Geza. La rândul lor, aceştia au născut pe regele Ştefan numit şi cel Sfânt, al Ungariei. Un nepot al lui Gyula cel bătrân a fost Gyula cel tânăr, care a avut lupte cu regele Ştefan cel Sfânt, în anul 1002, pentru că s-a împotrivit acestuia şi nu a vrut să se facă creştin. Fiind înfrânt, spun cronicile respective, a fost botezat împreună cu întreaga familie, în Alba Iulia, după ritul apusean, adus în Ungaria, iar ţara sa foarte bogată şi foarte întinsă, numită în limba maghiară Ardeal, a fost încorporată în Ungaria. Aici se cuvine să facem o menţiune şi anume, în Ungaria creştinismul a pătruns iniţial după ritul răsăritean. Ştirile ne sunt furnizate de împăratul Constantin VII Porfirogenetul(944-959), care, în lucrarea sa De administrando Imperio, ne relatează că prin anii 948-949 au fost trimişi la Constantinopol doi demnitari maghiari, Termatzus şi Bultzos sau Bulcsu, pentru a reînnoi pacea pe cinci ani cu Imperiul. Informaţiile au fost completate, în secolele următoare, de cronicarii bizantini Gh. Kedrenos(sec.XI-XII) şi Ioan Zonaras(sec. XII). Aceştia susţineau că Bulcsu ar fi primit botezul la Constantinopol, naş fiindu-i chiar Constantin VII. La puţin timp după aceasta a venit la Constantinopol şi principele Gylas sau Gyla, care s-a creştinat, iar la plecare „a luat cu sine şi pe un monah cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa, hirotonit episcop al Turciei επισκοπος Τουρκιας de către Teofilact patriarhul Constantinopolului, care ajungând acolo a întors pe mulţi de la rătăcirea barbară la creştinism” . Deducem de aici că „începutul creştinării ungurilor s-a făcut în ritul răsăritean, ortodox şi numai după Ştefan cel Sfânt statul feudal maghiar a început să se orienteze, sub raport bisericesc, spre Apus” . În acest sens, putem face referire la unele afinităţi pe care, manifestarea cultică şi fondul lexical maghiar, le au cu spiritualitatea răsăriteană şi ne gândim, în mod expres, la faptul că încep postul mare ca ortodocşii, lunea şi nu miercurea precum catolicii şi la folosirea cuvântului Karacsony – Crăciun, ca răsăritenii, şi nu Dies Natalis, precum toţi apusenii. În acelaşi timp, faptul că Iarotei a avut şi urmaşi ne îndreptăţeşte să postulăm existenţa unei episcopii misionare, în Ungaria, aşezată sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumneice, care-şi va fi încheiat activitatea în preajma marii schisme, din 16 iulie 1054.

În ceea ce priveşte prezenţa unei ierarhii în Transilvanii, istoricii sunt de acord că, de la începutul secolului al IV-lea şi până la sfârşitul secolului al IX-lea, au activat horepiscopii, trimişi de Constantinopol, de arhiepiscopii Justinianei Prima(sec. VI), sau de episcopii sud-dunăreni (sec. IV-VI) ori cei dobrogeni . Dar după cristalizarea primelor organisme politice, în acest spaţiu, sau formarea cnezatelor şi voievodatelor (Gelu, Glad, Menumorut etc.), locul horepiscopilor l-au luat episcopii. Noua situaţie politică, când conducătorii îşi aveau reşedinţa într-o cetate, instituţia horepiscopilor era necorespunzătoare, căci fiecare cneaz sau voievod voia să aibă în cetatea sa un episcop eparhiot, care să-şi întindă sfera cârmuirii sau păstoririi duhovniceşti din hotarele formaţiunii politice respective. Aceasta era o practică întâlnită şi la popoarele vecine ortodoxe.

O primă episcopie a putut exista la Dăbâca, centrul stăpânirii lui Gelu, unde s-au descoperit până acum ruinele mai multor biserici, cea mai veche fiind construită din piatră şi considerată o biserică voievodală. Construită probabil în secolul al IX-lea, biserica şi-a încetat existenţa în secolul al XII-lea, când peste ruinele ei s-a ridicat o alta nouă, catolică. La locul numit Boldâga, la aproximativ 1,5 km. de cetate, s-au descoperit trei biserici suprapuse. Important este faptul că, printre mărturiile arheologice descoperite aici, s-au găsit fragmente de ceramică smălţuită, monede şi o cruce de bronz, toate de factură bizantină, ceea ce dovedeşte legăturile economice, politice şi ecleziale pe care le-au avut voievozii de la Dăbâca cu Bizanţul, încă din secolul al IX-lea.

Fisiere in arhiva (1):

  • Mitropolia Transilvaniei.doc