Extras din curs

1. Obiectul de studiu al criminologiei

1.2. Obiectul criminologiei - analiză sintetică

Considerând drept corect şi fundamentat ştiinţific punctul de vedere “tradiţional” cu privire la obiectul criminologiei, trebuie să arătăm că acumularea treptată de cunoştinţe, pe măsura dezvoltării ştiinţifice, impune necesitatea unei permanente reconsiderări a conţinutului şi limitelor acestuia.

Totodată este necesar ca tratarea acestei probleme să fie făcută în mod echilibrat şi judicios astfel încât obiectul de studiu al criminologiei - care îi conferă identitatea şi îi stabileşte locul în sistemul ştiinţelor - să nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar nici restrâns nejustificat.

Având în vedere importantele acumulări ştiinţifice care au avut loc în domeniul criminologiei, precum şi problematica majoră analizată de pe poziţiile teoretice ale acestei discipline, considerăm că obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.

1.2.1. Criminalitatea ca fenomen social

Îmbrăţişând opinia că obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social, considerăm că, pentru a transforma această noţiune într-un concept operaţional care să permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui model sistemic de analiză. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente. Prin aceasta, modelul nostru de analiză evită considerarea criminalităţii ca o totalitate a infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, poziţie care subliniază doar latura cantitativă a fenomenului studiat.

Analiza operează, de asemenea, o distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi legală.

Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului justiţiei penale şi înregistrate ca atare.

Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.

Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită cifra neagră a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor din sistemul justiţiei penale. Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinţifică încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen.

1.2.2. Infracţiunea

Ca element component al sistemului, infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional, având identitate, particularităţi şi funcţii proprii.

Considerăm că includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu al criminologiei trebuie să aibă la bază criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianţei determină dificultăţi metodologice şi conceptuale precum şi o nedorită interferenţă cu alte discipline, cum ar fi sociologia şi psihologia socială.

În dreptul penal românesc, conceptul de infracţiune nu este formal, redus la o simplă etichetă pe care societatea o aplică unor indivizi sau grupuri sociale defavorizate. Consacrat în cuprinsul unei norme juridice (art. 17 C.pen.) acest concept reflectă aspectul material, uman, moral şi juridic al conţinutului infracţiunii, evidenţiind factorii de condiţionare şi determinare socială ai dreptului penal, fundamentul ontologic al acestuia .

Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică a fenomenului infracţional, a proceselor dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia îşi aduce contribuţia la procesul de perfecţionare a reglementării juridice, la realizarea unei mai bune concordanţe între legea penală şi realitatea socială pe care o protejează.

1.2.3. Infractorul

Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă sancţionată de legea penală. Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semnificaţie complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce legea.

Întrucât, până în prezent, nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-antropologic care să diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.

Criminologia a analizat şi continuă să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale etc. , care au relevanţă pentru alegerea conduitei infracţionale şi “trecerea la act” .

1.2.4. Victima infracţiunii

Ultimele două decenii au evidenţiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul criminologiei, anume victima infracţiunii. Pe bună dreptate s-a reproşat criminologiei că şi-a concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijând aproape total studiul victimologic. Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unei relaţii complexe între făptuitor şi victimă, constatându-se că, în producerea actului infracţional, contribuţia victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex .

Pe de altă parte, se susţine importanţa pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalităţii reale.

1.2.5. Reacţia socială împotriva criminalităţii

Orientată către identificarea modalităţilor prin care fenomenul infracţional poate fi prevenit şi controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul său de studiu, reacţia socială formală şi informală asupra criminalităţii.