Contenciosul Administrativ

CURS

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ŞI

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ

CAPITOLUL I

Controlul administrativ

1. Însemnătatea activităţii de control

Orice societate, organizată în stat suveran, este interesată în asigurarea ordinii, a unui climat social fără convulsii, în care legea să stea la baza realizării valorilor care exprimă interesele statului sau ale unei colectivităţi distincte, recunoscută ca atare de puterea publică. Pentru realizarea acestor sarcini, statul înfiinţează servicii publice, care, organizate într-un sistem de autorităţi, alcătuiesc administraţia publică.

Administraţia, ca structură prin intermediul căreia se urmăreşte realizarea interesului general al societăţii, sau ca prestatoare de servicii, constituie una dintre cele mai utile activităţi umane, contribuind la punerea în valoare a bogăţiilor sociale şi a celor mai alese însuşiri ale membrilor societăţii. Fără o bună administrare, societatea nu se poate dezvolta într-un ritm optim, chiar dacă s-ar baza pe cele mai moderne mijloace informaţionale sau materiale. Ca urmare, este necesar ca deciziile administrative să fie aplicate în mod corect, eficient şi să contribuie la dinamizarea relaţiilor sociale.

Pentru elaborarea unei decizii administrative juste, în organizarea executării legilor, în repartizarea funcţionarilor publici şi a perfecţionării sistemului de lucru, în vederea prevenirii greşelilor sau a lipsurilor în activitate, este nevoie de o informare precisă asupra realităţii, care nu se poate obţine decât prin verificarea stării de lucruri la faţa locului. Această verificare se face printr-o activitate de control, înţeleasă ca o analiză permanentă sau periodică a unei activităţi, pentru a urmări mersul ei, combaterea unor fenomene nefavorabile şi luarea măsurilor de îmbunătăţire, cerute de specificul activităţii controlate. Activitatea de control are deci rolul de a regla executarea deciziei administrative şi a însăşi actului decizional, fiind o importantă latură a factorilor de conducere socială(1) Totodată ca parte componentă inseparabilă a sistemului social global, controlul este şi un instrument important de realizare a funcţiilor de reglare şi autoreglare a întregului system.(2)

Edificarea unei societăţi bazată pe principiile statului de drept, impune perfecţionarea continuă a conducerii acesteia, fapt ce determină, în mod logic, organizarea unei evidenţe şi a unui sistem de control care să asigure cunoaşterea exactă a modului în care sunt gospodărite mijloacele materiale şi financiare, a felului în care sunt îndeplinite legile ţării, în toate domeniile de activitate. Controlul, constituind un mijloc indispensabil al asigurării conducerii şi verificării întregii activităţi economico-sociale, descoperă şi determină utilizarea experienţei pozitive, în aplicarea metodelor ştiinţifice de perfecţionare a activităţii autorităţilor administraţiei publice. El are un rol însemnat în educarea cetăţenilor şi contribuie la dezvoltarea corectitudinii lor, la combaterea fenomenelor antisociale, de corupţie, evaziune fiscală, abuz de putere şi a oricăror altor fapte ce prejudiciază un interes public sau privat.

Necesitatea şi însemnătatea controlului activităţii administrative rezultă deci, din specificul acestei activităţi, de a fi în continuă confruntare cu realitatea, şi din nevoia realizării permanente a conformităţii actelor administrative, emise de organele inferioare, cu prevederile actelor normative cu forţă juridică superioară.

2. Noţiunea controlului administrativ

În înţelegerea conceptului de control, trebuie avut în vedere că acesta este un atribut al activităţii de conducere, cu un rol distinct şi bine definit. El trebuie privit ca o activitate conştientă ce urmăreşte reglarea şi corectarea deciziei administrative, contribuind astfel la îmbogăţirea experienţei conducerii. Deci, controlul reprezintă principalul mijloc care asigură transpunerea în fapt a dispoziţiilor legale şi realizarea corespunzătoare a finalităţii lor, în deplină concordanţă cu realităţile vieţii sociale, a obiectivelor urmărite în activitatea autorităţilor administraţiei publice. Cu alte cuvinte, natura controlului constă în permanenta confruntare a administraţiei, aşa cum este, cum a fost sau cum va fi, cu ceea ce trebuie, ceea ce trebuia sau ar fi trebuit să fie.(3)

În accepţiunea clasică, prin conceptul de control se are în vedere acţiunea de descoperire şi constatare a stărilor de fapt negative, a dereglărilor şi neconcordanţelor din activitatea controlată, urmată de aplicarea de către organele competente, a unor sancţiuni sau a altor măsuri prevăzute de lege. Ca urmare, în prezent, rezultatele unei activităţi de control se apreciază mai cu seamă, după volumul şi natura abaterilor constatate precum şi după numărul de sancţiuni aplicate.

Având în vedere însă, că activitatea ce trebuie realizată, precum şi cea efectiv realizată, şi cercetând cauzele deficienţelor, controlul trebuie să asigure efecienţa necesară administraţiei publice. El nu este instituit numai pentru constatarea abaterilor şi aplicarea sancţiunilor ci şi pentru a îndruma activitatea administraţiei şi a trage învăţăminte din cele constatate pentru perfecţionarea muncii administrative. În acest sens, orice acţiune de descoperire a unor abateri sau neajunsuri în activitatea administrativă, trebuie să fie urmată de calea găsirii măsurilor şi soluţiilor, care să împiedice şi să oprească repetarea fenomenelor negative. Această obligaţie a organelor de control, trebuie îndeplinită în fiecare acţiune de control pentru că în caz contrar, stările de fapt negative, deşi constatate, nefiind însoţite de măsuri de înlăturare şi prevenire, vor continua să se menţină. Constatările făcute de organele de control sunt materializate în acte şi operaţiuni tehnico-materiale, pentru că altfel controlul ar însemna o activitate lipsită de semnificaţie şi eficienţă. Actele întocmite în urma controlului trebuie să reflecte, în cadrul unui echilibru permanent, latura de îndrumare şi sprijin, cu latura coercitivă, fără a se exclude reciproc, sau să se absolutizeze una din ele.(4)

Activitatea de control fiind un proces complex, actele constatatoare reprezintă o apreciere a activităţii celui controlat, care trebuie să aibă în vedere toate condiţiile şi împrejurările în care au avut loc activităţile verificate, gradul de participare al diferiţilor factori cauzali, acţiunea ori inacţiunea factorului uman şi alte asemenea elemente care subliniază cerinţa obiectivă a responsabilităţii şi competenţei celor ce controlează. (5) Exercitarea eficientă şi competentă a acţiunilor de control contribuie în mare măsură la realizarea funcţiilor controlului, de cunoaştere şi informare, de educare şi formare a cadrelor.

3. Principiile de organizare şi funcţionare a controlului în administraţia publică

La baza organizării şi funcţionării controlului administrativ stau principiile supraordonării autorităţilor administraţiei publice şi a specializării lor, în activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legilor, pentru satisfacerea interesului general, care se realizează prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin prestaţii efectuate persoanelor fizice si juridice.

Potrivit articolului 102 din Constituţie(6), Guvernul este definit ca fiind autoritatea publică centrală, supraordonată, cu competenţă materială generală, care are rolul de a asigura conducerea generală a administraţiei publice. La nivel central sarcinile administraţiei publice sunt realizate de către ministere şi alte organe care au denumiri diferite. Ele sunt specializate într-un domeniu sau într-o ramură de activitate şi se află în subordinea directă sau indirectă a Guvernului. Pe plan local sarcinile administraţiei de specialitate sunt realizate de către serviciile publice ale ministerelor şi a celorlaltor autorităţi centrale, deconcentrate teritorial şi conduse de prefect. Înfăptuind sarcinile administraţiei de stat, aceste autorităţi se află într-un sistem ierarhic, în fruntea căruia se află Guvernul, care are dreptul de control asupra tuturor autorităţilor guvernamentale, ca un atribut al funcţiei de conducere generală a administraţiei publice.

Complexitatea sarcinilor administraţiei publice şi diversificarea lor continuă, a impus necesitatea specializării controlului în funcţie de multiplele laturi ale activităţii economice şi sociale. Specializarea controlului este un principiu valabil atât pentru controlul efectuat în cadrul fiecărei autorităţi administrative, pe compartimente, cât şi pentru controlul ce se exercită din afară, de către organisme special create, pe domenii de activitate.

Cea mai frecventă formă de control intern specializat este controlul financiar propriu prin care se asigură, în toate compartimentele administraţiei publice, disciplina financiară şi bugetară. Acest control se exercită de regulă de către contabilul şef şi de către corpul de control financiar intern.

Organele de control extern de specialitate sunt diferite inspecţii şi inspectorate de stat, înfiinţate potrivit legii, având rolul de a verifica anumite sectoare de activitate, cu metode şi forme specifice.