Drept civil

Capitolul I

Noti1. Definitie:

Obligatia este raportul juridic în temeiul caruia o persoana, numita creditor, are dreptul de a pretinde de la o alta persoana, numita debitor, o anumita prestatie, pe care aceasta este îndatorat a o îndeplini.

Obligatia evoca deci, sub aspect activ, un creditor si o creanta, sub aspect pasiv, un debitor si o datorie, iar sub ambele sale aspecte, legatura juridica dintre creditor si debitor, adica un raport juridic.

Creanta este un drept, un bun incorporal, o valoare, care face parte din patrimoniul creditorului, fiind un element activ al acestuia, iar datoria este o îndatorire, care face parte din patrimoniul debitorului, fiind un element pasiv al acestuia.

Definirea obligatie se poate face fie de la creditor catre debitor, fie de la debitor catre creditor.

Definirea obligatiei de la creditor catre debitor, pe care o preferam, poate fi motivata astfel: asa cum patrimoniul se defineste prin latura sa activa si numai corelativ prin latura sa pasiva, datoriile, tot astfel ar trebui definite toate drepturile patrimoniale, adica atât cele reale, cât si cele de creanta.

Iar definirea obligatiei de la debitor catre creditor poate fi motivata prin aceea ca astfel se evidentiaza mai pregnant ideea ca atât nasterea, cât si realizarea dreptului de creanta constau în fapta debitorului de a da, a face sau a nu face ceva în folosul creditorului.

Fie ca se porneste de la creditor spre debitor, fie ca se porneste de la debitor catre creditor, definirea completa a obligatiei sa exprime ambele laturi ale raportului juridic de obligatie, adica atât latura activa, cât si latura pasiva, atât dreptul de creanta al creditorului, cât si datoria debitorului.

Definitiile care enunta expres numai dreptul creditorului sau numai datoria debitorului sunt deficitare.

Definitia asupra careia ne-am oprit cauta sa raspunda cerintelor definirii complete a obligatiei, întrucât enunta expres ambele laturi ale raportului juridic de obligatie

2. Terminologie

Obligatie

Etimologic, termenul de obligatie vine de la ob-ligare, obligatio, care însemna a lega în vederea unui anumit scop care în dreptul roman evoca, la început, înlantuirea debitorului, aservirea acestuia fata de creditor, iar mai târziu, raportul juridic, legatura juridica (vinculum iuris) în temeiul careia creditorul putea cere debitorului, sub sanctiunea constrângerii (adstringimur), sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva (dare, facere, non facere). În dreptul civil contemporan, termenul de obligatie este folosit îndeobste într-un triplu înteles, si anume: într-un înteles larg, propriu-zis, pentru a desemna raportul juridic de obligatie cu ambele sale laturi: activa, creanta creditorului, si pasiva, datorita debitorului; într-un înteles restrâns, pentru a desemna numai latura pasiva a raportului de obligatie, adica datoria debitorului si în întelesul de înscris constatator al unei obligatii (instrumentum).

Creditor si debitor

La raportul juridic de obligatie, subiectul activ se numeste creditor, fiindca a avut încredere(credere) în persoana debitorului, iar subiectul pasiv se numeste debitor, fiindca datoreaza (debet) creditorului o anumita prestatie.

În dreptul roman, creditorul era numit si reus credendi, iar debitorul reus de bendi; iar cum reus înseamna pârât, aceste denumiri aratau ca, la nevoie creditorul îl putea pârî pe debitor; cu timpul, reus a fost rezervat numai pentru al desemna pe debitor.