Drept Civil - Teoria Generala a Obligatiilor

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest curs prezinta Drept Civil - Teoria Generala a Obligatiilor.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 92 de pagini .

Profesor: Banciu Maria, Popovici Paul

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Drept Civil

Extras din document

TITLUL I

CONSIDERATII GENERALE CU PRIVIRE LA OBLIGATIILE CIVILE

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE CIVILĂ.

STRUCTURA OBLIGAŢIEI. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR

1. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE CIVILĂ. Definiţie. Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute una sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de către stat.

Obligaţia civilă are o latură activă, care priveşte dreptul pe care îl are creditorul asupra debitorului - drept de creanţă – şi o latură pasivă, care priveşte datoria sau obligaţia ce incumbă debitorului, corelativă dreptului de creanţă al creditorului.

2. STRUCTURA OBLIGAŢIEI

Elementele raportului juridic obligaţional sunt: subiectele, conţinutul, obiectul şi sancţiunea.

A. Subiectele raportului obligaţional sunt:

- subiectul activ – creditorul - titular al dreptului de creanţă, şi

- subiectul pasiv – debitorul - cel care are obligaţia corelativă dreptului de creanţă.

Intr-un raport juridic obligaţional unilateral, specific contractelor unilaterale, o parte are doar calitatea de creditor, iar cealaltă parte doar pe cea de debitor. Un exemplu îl constituie donaţia, în cadrul căreia donatorul este numai debitor (având obligaţia de a transmite dreptul de proprietate şi de a preda bunul donat), iar donatarul este numai creditor (având dreptul de creanţă corelativ obligaţiei asumate de donator). In raporturile juridice obligaţionale complexe, subiectele au dubla calitate de creditor şi debitor. Un exemplu îl constituie contractul de vânzare-cumpărare, în cadrul căruia vânzătorul este creditor al prestaţiei de plată a preţului şi în acelaşi timp debitor al prestaţiei de transmitere a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut, în timp ce cumpărătorul este creditor al prestaţiei de transmitere a dreptului de proprietate şi de predare a bunului şi totodată debitor al prestaţiei de plată a preţului.

B. Conţinutul raportului de obligaţii desemnează drepturile de creanţă şi obligaţiile corespunzătoare acestora, pe care le au subiectele.

Conţinutul raportului obligaţional poate fi determinat de voinţa părţilor (în cazul contractelor) sau de lege (în cazul faptelor licite care constituie izvor de obligaţii şi a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii).

C. Obiectul raportului juridic de obligaţii constă în conduita concretă – acţiunea sau inacţiunea – la care este îndreptăţit subiectul activ şi la care este îndatorat subiectul pasiv sau prestaţia pe care o poate pretinde creditorul şi pe care trebuie să o execute debitorul. Această prestaţie poate fi aceea de: a da (“dare”), a face (“facere”) sau a nu face (“non facere”).

Prestaţia de a da reprezintă îndatorirea debitorului de a constitui sau transmite un drept real. Astfel, vânzătorul are datoria de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.

Prestaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a presta o lucrare, un serviciu sau, generic, orice prestaţie pozitivă (alta decât aceea de a da) în favoarea creditorului. Se încadrează în această categorie prestaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut, prestaţia de întreţinere rezultată dintr-un contract de întreţinere, etc.

Prestaţia de a nu face constă în abţinerea debitorului de la a face ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat faţă de creditor. Un exemplu pentru această categorie îl constituie obligaţia de a se abţine de la a înstrăina un bun o anumită perioadă de timp, asumată prin contract.

D. Sancţiunea obligaţiei civile constă în dreptul creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său de creanţă, respectiv pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei. Atunci când acest element al raportului obligaţional lipseşte, avem de a face cu o obligaţie imperfectă sau naturală.

Sancţiunile obligaţiilor civile sunt:.

- acţiunea în justiţie împotriva debitorului, prin care creditorul solicită ca instanţa judecătorească să îl oblige pe debitor la executarea prestaţiei;

- daunele interese moratorii care constau în despăgubirile stabilite pentru executarea cu întârziere a obligaţiei civile;

- clauza penală, care constă în modalitatea convenţională de a evalua anticipat daunele-interese;

- executarea silită în natură asupra bunurilor debitorului sau executarea silită prin echivalent.

In ce priveşte obligaţiile naturale, se consideră că şi acestea beneficiază de o sancţiune, constând în aceea că dacă debitorul a executat voluntar prestaţia datorată şi apoi cere restituirea acesteia, creditorul se poate apăra invocând excepţia prevăzută de art. 1092 alin. 2 din Codul civil, respectiv că repetiţiunea nu mai poate fi admisă.

3. CLASIFICAREA OBLIGATIILOR

Criterii de clasificare.

1) După izvorul lor, obligaţiile se pot naşte din:

- acte juridice

- fapte juridice – acestea pot fi licite sau ilicite

2) După obiectul lor, obligaţiile sunt susceptibile de mai multe subclasificări:

a) obligaţii de a da, a face sau a nu face

Obligaţiile de a da şi de a face sunt obligaţii pozitive, iar obligaţiile de a nu face sunt obligaţii negative.

b) obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace

Obligaţiile de rezultat (sau determinate) sunt acelea în care debitorul are datoria de a ajunge la un anume rezultat în favoarea creditorului său, astfel încât simpla neajungere la rezultatul scontat prezumă o neexecutare culpabilă din partea debitorului. Se încadrează în această categorie toate obligaţiile de a da şi de a nu face precum şi o parte a obligaţiilor de a face.

Obligaţiile de mijloace (sau de prudenţă şi diligenţă) sunt acelea în care debitorul are datoria de a depune toate diligenţele în vederea obţinerii pentru creditor a rezultatului dorit, fără a garanta însă ajungerea efectivă la acesta. Simpla neajungere la rezultatul dorit nu atrage prezumţia neexecutării culpabile, aceasta rămânând să fie dovedită de către creditor. Intră în această categorie: obligatia de îngrijire a medicului, obligaţia avocatului de a-l reprezenta în proces pe clientul său şi de a-i apăra interesele, obligaţia profesorului de a pregăti un elev pentru un concurs sau examen etc.

Fisiere in arhiva (1):

  • Drept Civil - Teoria Generala a Obligatiilor.doc