Drept costitutional

1. Care este definiția dreptului constituțional?

Dreptul constituțional reprezintă un ansamblu de norme și principii care reglementează organizarea relațiilor sociale, fundamentale care apar în procesul de instaurare, menținere și exercitare a puterii politice organizată statal, care consacră principiile de bază ale organizării și funcționării instituțiilor administrative și jurisdicționale și consfințește drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale omului, determinând statutul persoanei în raport cu statul și societatea ca întreg.

2. Care este conținutul raporturilor juridice de drept constituțional?

Conținutul raporturilor de drept constituțional cuprinde o mare diversitate de drepturi și obligații, cu o natură extrem de variată. Printre drepturile menționate în literatura de specialitate, ce aparțin dreptului public și în consecință în mare măsură și celui constituțional, menționăm: a) drepturile fundamentale, adică drepturi inerente ființei umane și care sunt garantate de constituție; b) drepturile politice, care asigură participarea cetățeanului la conducerea treburilor publice, cum ar fi drepturile electorale, dreptul de a ocupa funcții publice; c) drepturile autorităților publice în conducerea și organizarea societății1. Lor le corespund obligații împreună cu care formează conținutul diferitelor raporturi juridice.

3. Care sunt criteriile pentru determinarea subiectelor de drept constituțional?

Într-un raport juridic de drept constituțional cel puțin unul din subiecte trebuie să fie o autoritate publică1 sau o persoană juridică de drept public (care nu este autoritatea publică2), iar conduita acestora să se refere la instaurarea, menținerea și exercitarea puterii de stat precum și la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale omului. Prin urmare, unul din subiecte pot să fie oamenii, ca persoane fizice (fie că sunt sau nu cetățeni), luați individual sau în grup.

4. Subiectele raporturilor juridice de drept constituțional.

Sunt considerate subiecte de drept constituțional: poporul, statul, anumite organe ale statului și alte autorități, partidele, formațiunile politice și alte organizații, cetățenii, străinii și apatrizii.

5. Care sunt izvoarele dreptului constituțional românesc? Dați exemple de 3 legi

care constituie izvoare ale dreptului constituțional.

Principalele izvoare ale dreptului intern sunt actele normative: legi, ordonanțe ale guvernului, decrete, hotărâri, regulamente și ordine ale ministerelor și ale altor autorități centrale cu competență normativă, decizii ale organelor locale. Pe lângă acestea, mai sunt considerate a fi izvoare de drept: obiceiul, cu condiția să fie recunoscut prin legislație, contractul normativ, precum și precedentul judiciar, în circumstanțele determinate de autoritățile din fiecare țară.

Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituțional, recunoscute de majoritatea specialiștilor din țara noastră, sunt următoarele: Constituția și legile de modificare a Constituției, legea ca act juridic al Parlamentului, regulamentele Parlamentului, ordonanțele Guvernului, tratatele internaționale.

TEORIA CONSTITUȚIEI

1. Explicați noțiunea de Constituție!

Constituția ca un „așezământ politic și juridic fundamental al unui stat

2. Care este diferența dintre constituțiile scrise și constituțiile cutumiare?

Din punct de vedere al formei de exprimare, constituțiile - pot fi cutumiare și scrise.

Constituția cutumiară sau nescrisă este rezultatul unor practici, tradiții, uzanțe, obiceiuri, precedente, cu privire la transmiterea puterii, la organizarea și exercitarea ei, la relațiile dintre putere și cetățeni. Prin urmare, cutumele pot îndeplini rolul unei constituții, dacă reglementează relații sociale esențiale și au conținut constituțional, adică se referă la transmiterea și exercitarea puterii și la drepturile fundamentale.

Constituțiile scrise au avantajul clarității și preciziei. Ele reprezintă o garanție în plus pentru realizarea principiului separației puterilor, în scopul îngrădirii puterii arbitrare, absolutiste și garantării unor drepturi și libertăți cetățenești.

3. Enumerați modurile de adoptare a constituțiilor și explicați diferența dintre ele.

De-a lungul istoriei s-au cunoscut mai multe moduri de elaborare și adoptare a constituțiilor: constituția acordată, statutul, pactul, constituția convenție și constituția parlamentară. Din punct de vedere al inițiativei și a autorităților chemate să elaboreze sau să aprobe constituțiile, ele pot fi mai mult sau mai puțin democratice.

Constituția acordată (denumită și concedată sau octroiată).Atât inițiativa, cât și competența de elaborare a constituțiilor aparține monarhului.

Statutul sau constituția plebiscitară este o variantă a constituției acordate. Inițiativa aparține șefului statului, elaborarea și adoptarea tot acestuia.

Pactul. Metaforic vorbind, este un fel de contract între rege și popor, acesta din urmă fiind reprezentat de Parlament ; constituția este rezultatul unui compromis sau al unei tranzacții.

Constituția convenție este rezultatul unui mod de adoptare democratic. Ea reprezintă un fel de înțelegere între cetățeni, o convenție prin care aceștia aleg o Adunare constituantă menită să elaboreze constituția.

Constituția parlamentară. O altă formă de adoptare a constituției este cea adoptată de Parlament. Acesta are atât inițiativa cât și competența să o elaboreze. Aceste constituții au avut un conținut democratic formal, în realitate au legitimat regimuri totalitare.

4. Care este diferența dintre constituțiile flexibile și cele rigide?

Constituțiile suple sau flexibile și constituțiile rigide. Se consideră că o constituție este flexibilă sau rigidă în funcție de posibilitățile mai largi sau mai restrânse de modificare a ei. Pentru a modifica o constituție este necesar să se stabilească exact cine are inițiativa revizuirii, cine este îndreptățit să o facă și care este procedura.

Revizuirea constituțiilor rigide. În acest caz organul competent să decidă este o autoritate special abilitată sau o convenție aleasă. Totuși, de cele mai multe ori, acesta este reprezentat de parlamentarii celor două Camere, uneori reunite, care votează cu majoritate calificată de 2/3 sau 3/4 sau 3/5 etc.

Revizuirea constituțiilor flexibile nu se face de către organe special constituite sau cu proceduri complicate. De obicei, se face cu majorități parlamentare calificate.