Funcționarul public - reglementarea raporturilor de serviciu

Funcţionarul public. Reglementarea raporturilor de serviciu.

I. 1 Fundamente doctrinare privind trăsăturile şi principiile de reglementare ale funcţiei publice

Doctrina juridică nu a avut şi nu are un punct de vedere unitar asupra problematicii funcţiei publice, cu atât mai mult cu cât reglementările în materie diferă în funcţie de perioada istorică şi de realitatea statală la care ne raportăm uneori, aceste reglementări nefiind altceva decât un instrument de impunere a unor concepţii politice.

Conceptul de funcţie publică, în funcţie de sistemul juridic naţional de referinţă, a cunoscut mai multe accepţiuni, determinând o sferă largă de cuprindere a persoanelor care exercită prerogativele de putere publică. Majoritatea resurselor doctrinare nu identifică o definiţie legală riguroasă a acestei noţiuni. Astfel, pentru a cristaliza o definire cât mai aproape de realităţile socio-juridice, vom recurge, în principal, la circumstanţierile realizate de jurisprudenţa şi de doctrina de drept administrativ (normele de drept public), în principal, şi de cea de drept al muncii (normele de drept privat), în special

Noţiunea de funcţie publică poate cuprinde persoanele supuse unui statut de drept public, dar şi o parte din cele supuse unui statut de drept privat. După acelaşi raţionament, noţiunea de funcţionar nu are un înţeles uniform , ea cuprinzând persoane fizice aflate în ipostaze diferite, în funcţie de soluţia reţinută în legislaţia în vigoare, şi care realizează activitatea în cadrul serviciilor publice, fie cu titlu permanent, fie cu titlu temporar.

În România, reglementarea funcţiei publice în sensul modern al accepţiunii, a fost realizată prima dată de Regulamentele Organice. Urmează cronologic, prevederi ale Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum şi cele ale Constituţiei din 1866, pentru ca abia prin Constituţia din 1923 să se considere oportun momentul adoptării unui statut al funcţionarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iunie 1923, în vigoare până în 1940. Evoluţia ulterioară a reglementărilor în materie a fost determinată de cursul evenimentelor care au îndepărtat societatea românească de pe calea unei democraţii autentice. Un moment relevant în scurta prezentare a istoricului reglementării funcţiei publice este adoptarea Constituţiei României din 1991, iar în temeiul acesteia adoptarea, nejustificat de târziu, a Statutului funcţionarului public, prin Legea nr. 188/1999.

Noţiunea de funcţie publică este strâns legată de noţiunea de putere publică, de autoritate, de organ. Statul acţionează prin funcţionari publici care sunt deţinătorii unor funcţii publice. Noţiunea de funcţie publică reprezintă o importanţă foarte mare pentru a înţelege cum se manifestă statul în general, şi fiecare organ al său în parte. Se ştie că în stat există, sunt recunoscute trei funcţiuni sau categorii de organe, legislativă, executivă (administrativă) şi judecătorească. Aceste trei funcţiuni realizează în domeniul lor de activitate, atributele de putere ale statului. Deosebirile constau în specificul activităţilor pe care le exercită, a competenţelor ce le sunt atribuite. Prin lege se înfiinţează diferite funcţii publice care sunt încredinţate unor persoane fizice. Aceste persoane fizice din momentul în care li se încredinţează funcţia publică, dobândesc calitatea de funcţionari publici. Ei reprezintă mijloacele umane prin care acţionează instituţiile administraţiei. De fiecare dată când se înfiinţează şi organizează un organ al administraţiei publice se stabilesc şi funcţiile publice necesare, prezentate într-o structură internă necesară cu raporturi ierarhice ori de colaborare, cu puterea publică aferentă realizării competenţelor fiecărei funcţii şi a organului administrativ în ansamblu. Noţiunile de administraţie publică şi funcţie publică se găsesc într-un raport de întreg faţă de parte , funcţia publică făcând parte din administraţia publică.