Obligații - Partea Generală

Curs
8/10 (1 vot)
Domeniu: Drept Civil
Conține 1 fișier: doc
Pagini : 42 în total
Cuvinte : 33213
Mărime: 109.12KB (arhivat)
Cost: Gratis
Profesor îndrumător / Prezentat Profesorului: Ioan Adam

Extras din document

IMPORTANŢA MATERIEI OBLIGAŢIILOR.

Ne-a mai rămas de studiat materia obligaţiilor asupra cărora vom insista mai mult din cauza dezvoltării pe care o iau în dreptul clasic. Cum se explică această dezvoltare?

În epoca clasică producţia şi schimbul ocupă un loc însemnat dat fiind materiile prime răspândite pe teritoriul imens al imperiului roman. Cariere de marmură în Grecia, Asia Mică, Egipt, Africa de Nord, Galia. Aur în Spania, Galia, Dalmaţia, Dacia. Sare în Sicilia, Africa, Spania, Galia. Exploatarea minelor se făcea fie direct prin dezrobiţi şi sclavi, fie indirect prin darea în arendă. Cel mai mare proprietar de mine era împăratul. Minele de argint din Cartagina (Spania) necesitau munca a 40.000 de lucrători. Progresul producţiei, dezvoltarea căilor de comunicaţie au favorizat comerţul. Materiile prime sunt transportate acolo unde se găsesc ateliere industriale. Mari cantităţi de cereale sunt importate de Roma iar locuitorii Romei obişnuiţi cu luxul atrag pe pieţele capitalei din toată lumea stofe, parfumuri, bijuterii. Comerţul cu sclavi luă un mare avânt. În insula Delos se vindeau în fiecare zi până la 10.000 de sclavi. Marele târg de sclavi era la Roma. Negustorii întovărăşeau armatele, după fiecare luptă cumpărau prizonierii de război, apoi îi duceau la Roma pentru a-i vinde câştigând astfel sume mari de bani.

În această lume a afacerilor de tot felul, împrumutul cu dobândă e în floare. Negustorii, bancherii, creditorii aveau nevoie de noi instrumente juridice pentru realizarea intereselor lor. Operaţiile comerciale au necesitat noi instrumente juridice.

Astfel se explică de ce obligaţiile, în epoca clasică, iau o extensie deosebit de mare, ceea ce a mărit importanţa acestei materii care, mai mult decât oricare alta a trecut în mare parte, fireşte cu modificări, în dreptul modern.

DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI.

Institutele lui Iustinian ne-au transmis următoarea definiţie: “obligatio est iuris vinculum, quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura” (obligaţia este o legătură de drept prin care suntem siliţi a plăti ceva potrivit dreptului cetăţii noastre).

Din această definiţie, cea mai simplă pentru că ne pune în prezenţa unui singur creditor şi a unui singur debitor, rezultă următoarele elemente:

a).o persoană cu numele de creditor (subiect activ) care are dreptul să constrângă pe debitor a-i plăti ceva ce acesta din urmă datorează primului;

Ideea de constrângere apare în definiţie, în cuvintele “prin care suntem siliţi”, ca şi în expresia “legătură de drept”.

Persoana creditorului nu apare direct în definiţie, ci se face numai aluzie la ea, căci suntem constrânşi a plăti ceva creditorului. De asemenea expresia “legătură de drept” face aluzie la persoanele între care este stabilită această legătură, adică la creditor şi debitor.

b).o persoană numită debitor (subiect pasiv) care este silit să plătească ceva creditorului;

Romanii au întrebuinţat destul de târziu cuvintele creditor şi debitor, pentru creditor şi debitor (subiectele raportului juridic). Multă vreme atât debitorul cât şi creditorul au fost desemnaţi prin cuvântul reus, cuvânt care înseamnă parte într-un proces. Poate procesivi cum erau romanii s-au folosit de acest cuvânt pentru a arăta că orice obligaţie dă naştere la un proces.

Vechii romanişti susţin că cuvântul creditor vine de la credo=a avea încredere, căci creditorul are încredere în debitor. În realitate credo mai înseamnă şi altceva, a da bani cu împrumut. Creditor vine de la credo în sensul acesta din urmă. Creditor la început a desemnat numai pe creditorul unei sume de bani şi apoi a desemnat pe oricine căruia îi este datorat ceva.

De asemenea veche expresie aes alienum (datorie) implică faptul că debitorul a împrumutat banii de la altul.

Dezvoltarea obligaţiilor la Roma s-a făcut în jurul raporturilor dintre creditorul unei sume de bani şi debitorul unei sume de bani. Părerea vechilor romanişti e contrazisă, cum vom vedea, şi de faptul că la origine debitorul era ţinut în lanţuri de creditor iar mai târziu apare obligaţia garantului chiar înainte de aceea a debitorului.

c).un obiect, adică o plată pe care trebuie să o facă debitorul faţă de creditor.

Însă prin plată nu se înţelegea numai remiterea unei sume de bani, ci ceea ce numeau romanii dare, facere, praestare.

Dare înseamnă a transfera proprietatea unui lucru, a constitui un drept real sau a plăti o sumă de bani.

Praestare înseamnă a procura folosinţa unui lucru, fără a constitui un drept real. De ex. a remite posesiunea unui lucru. Astfel este în principiu obiectul obligaţiei vânzătorului. De la cuvântul praestare s-a format expresia juridică modernă prestaţie pentru a desemna obiectul oricare ar fi al obligaţiei. Prin urmare trecând din limba latină în terminologia juridică modernă sensul acestui cuvânt s-a lărgit.

Facere înseamnă a face orice altceva (ex. a construi o casă pentru creditor) sau chiar a nu face.

Din cele de mai sus se vede că există o deosebire între ordinea în care am enunţat termenii dare, facere, praestare şi aceea a explicării date acestor termeni. Ordinea este aceea din textele romane. În realitate e mai logic a vorbi mai întâi de praestare şi apoi de facere, deoarece praestare este inclus în sensul noţiunii lui facere. Mergând şi mai departe cu analiza s-ar putea spune că şi obligaţia de dare este tot o obligaţie de a face, deoarece debitorul este obligat să facă transferul proprietăţii unui lucru, adică este obligat să facă un act juridic.

Se pare că chiar romanii au ajuns să-şi dea seama că obiectul obligaţiei este numai facere; au păstrat însă vechea diviziune dat fiind tendinţa lor conservatoare. În limba juridică (legi, acte) se întâlnesc puse una lângă alta în mod constant cele trei expresii dare, facere, praestare.

În dreptul modern obiectul obligaţiei constă în a da, a face şi a nu face ceva. Cuvântul a da nu mai are sensul din dreptul roman.

În dreptul roman a da înseamnă a transfera proprietatea. Aceasta înseamnă că, ulterior actului prin care luase naştere obligaţia de a da, avea loc transferul proprietăţii lucrului printr-unul din mijloacele cunoscute: mancipatio, in iure cessio, traditio (în dreptul roman contractele nu sunt translative de proprietate, ci numai generatoare de obligaţii).

În dreptul modern a da înseamnă a transmite posesia lucrului. Într-adevăr proprietatea a fost transmisă din momentul actului creator al obligaţiei. Prin acordul de voinţă se naşte obligaţia şi în acelaşi timp se transmite proprietatea.

De aceea se poate spune că în dreptul modern obligaţia are un singur obiect constând dintr-un fapt (a da şi a face) sau o abţinere de la un fapt (a nu face).

CONDIŢIILE OBIECTULUI OBLIGAŢIEI.

Obiectul obligaţiei trebuie să fie:

–licit;

–posibil;

–să prezinte interes pentru creditor;

–să constea dintr-o prestaţie pe care debitorul o procură creditorului;

–să fie determinat.

Obiectul trebuie să fie licit (permis):

Nu va fi licit obiectul promisiunii de a comite un delict (faptă nepermisă). Este nulă ca ilicită convenţia relativă la o succesiune viitoare, la o succesiune nedeschisă încă, deoarece nu trebuie să doreşti moartea nimănui, afară de cazul când persoana de a cărei succesiune e vorba şi-a dat consimţământul.

În dreptul modern nu s-a admis astfel de convenţie nici chiar cu consimţământul arătat. În concepţia romană pactul asupra unei succesiuni viitoare este nul ca fiind imoral, pe când în dreptul modern acest pact e nul deoarece succesiunea viitoare este un lucru care nu este în comerţ, adică nu poate face obiectul unui act juridic.

Obiectul trebuie să fie posibil:

Imposibilitatea poate fi juridică (ex. dacă se promite transmiterea proprietăţii unui lucru consacrat zeilor, precum un templu, căci templul nu poate fi obiect de proprietate privată) sau fizică (ex. dacă se promite de a da ceea ce nu există şi nu poate să existe, precum un hipocentaur – animal fabulos jumătate om, jumătate cal).

Obiectul trebuie să prezinte interes pentru creditor (de regulă pecuniar):

Acest interes nu există de ex. atunci când cineva promite propriul lucru al creditorului, potrivit principiului că ceea ce este al nostru nu poate deveni al nostru a doua oară.

Obiectul trebuie să constea dintr-o prestaţie pe care debitorul o procură creditorului:

Într-adevăr obligaţia în concepţia romană este legătura de drept dintre două persoane anumite, adică efectele actelor juridice se produc numai între părţi nu şi faţă de terţi. Ca atare nu se poate promite ceva în folosul altuia, nici a promite că altcineva va face ceva, adică fapta altuia.

Preview document

Obligații - Partea Generală - Pagina 1
Obligații - Partea Generală - Pagina 2
Obligații - Partea Generală - Pagina 3
Obligații - Partea Generală - Pagina 4
Obligații - Partea Generală - Pagina 5
Obligații - Partea Generală - Pagina 6
Obligații - Partea Generală - Pagina 7
Obligații - Partea Generală - Pagina 8
Obligații - Partea Generală - Pagina 9
Obligații - Partea Generală - Pagina 10
Obligații - Partea Generală - Pagina 11
Obligații - Partea Generală - Pagina 12
Obligații - Partea Generală - Pagina 13
Obligații - Partea Generală - Pagina 14
Obligații - Partea Generală - Pagina 15
Obligații - Partea Generală - Pagina 16
Obligații - Partea Generală - Pagina 17
Obligații - Partea Generală - Pagina 18
Obligații - Partea Generală - Pagina 19
Obligații - Partea Generală - Pagina 20
Obligații - Partea Generală - Pagina 21
Obligații - Partea Generală - Pagina 22
Obligații - Partea Generală - Pagina 23
Obligații - Partea Generală - Pagina 24
Obligații - Partea Generală - Pagina 25
Obligații - Partea Generală - Pagina 26
Obligații - Partea Generală - Pagina 27
Obligații - Partea Generală - Pagina 28
Obligații - Partea Generală - Pagina 29
Obligații - Partea Generală - Pagina 30
Obligații - Partea Generală - Pagina 31
Obligații - Partea Generală - Pagina 32
Obligații - Partea Generală - Pagina 33
Obligații - Partea Generală - Pagina 34
Obligații - Partea Generală - Pagina 35
Obligații - Partea Generală - Pagina 36
Obligații - Partea Generală - Pagina 37
Obligații - Partea Generală - Pagina 38
Obligații - Partea Generală - Pagina 39
Obligații - Partea Generală - Pagina 40
Obligații - Partea Generală - Pagina 41
Obligații - Partea Generală - Pagina 42

Conținut arhivă zip

  • Obligatii - Partea Generala.doc

Alții au mai descărcat și

Executarea Silită Indirectă

CAPITOLUL I CONSIDERATII GENERALE PRIVIND EXECUTAREA SILITA 1. Definiţia executarii silite şi caracteristicile constrângerii judiciare...

Contractul de Vanzare-Cumparare. Obiectul Contractului. Obligatiile Vanzatorului. Obligatiile Cumparatorului

CAPITOLUL 1 CONSIDERATII GENERALE 1.1 SCURT ISTORIC AL CONTRACTELOR ÎN GENERAL Notiunea de contract apare pentru prima data în dreptul roman...

Cadastrul și Publicitatea Imobiliară

Introducere Actualitatea temei investigate şi gradul ei de studiere Admiterea în circuitul civil a proprietăţii private a făcut necesară...

Limitarile Dreptului de Proprietate

INTRODUCERE Tema acestei lucrari m-a fascinat, m-a facut sa caut raspunsuri cât mai complete la întrebarile care se iveau odata cu parcurgerea cât...

Contractul Civil

1. Aspecte generale relative la contract ca izvor de obligatii 1.1 Notiunea contractului Potrivit art.942 C. civ. Prin contract se intelege...

Contractul de vânzare-cumpărare

1.1.Notiuni introductive Varietatea actiunilor, pentru care omul are libertatea deplina a le realiza sau a se abtine de la înfaptuirea lor, este...

Contractul de vânzare-cumpărare

,, Trăim din ce în ce mai mult contractual “ , spunea încă din 1937 L. Josseran , un mare civilist francez . Alegaţia este valabilă cu atât mai...

Contracte Speciale

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPARARE Sectiunea I. Notiune, reglementare si caractere juridice 1. Notiune. Vânzarea-cumpararea este un contract prin...

Ai nevoie de altceva?