Patrimoniul

1. Definiţie şi caractere

Bunurile unei persoane întocmai ca şi drepturile asupra acestora sunt luate în consideraţie, de obicei, în mod separat unele de altele. Dar ele pot fi considerate, uneori, în totalitatea lor, fapt care nu se poate să nu ridice unele probleme provocate de această realitate şi deci să nu aibă consecinţe juridice, altele decât în cazul când sunt considerate în mod izolat.

Un ansamblu de bunuri constituie o universalitate, care poate fi numai o universalitate de fapt, după cum poate constitui o universalitate juridică. Astfel o persoană în loc sa vândă cărţile din bibliotecă, în mod separat, vinde întreaga bibliotecă, aceasta constituie o universalitate de fapt, constituită prin voinţa titularului dreptului asupra acestuia.

O universalitate de fapt corespunde unui ansamblu de bunuri, fără un pasiv corespunzător - cum ar fi o turmă de vite. Tot astfel, ar fi o universalitate de fapt un fond de comerţ, constituit de către un comerciant si cuprinzand clientela (element de bază al fondului de comerţ), dreptul de folosintă asupra localului în care işi execută comerţul, dreptul de proprietate asupra materialelor si mărfurilor etc., dar, in principiu cel putin, fondul de comerţ nu cuprinde şi datoriile corelative (asupra fondului de comerţ există controverse, in doctrină).

Sunt unele universalităţi de bunuri şi de drepturi, constituite prin lege, care sunt deci universalităţi juridice. O atare universalitate cuprinde atât un activ, constituit din bunuri şi drepturi considerate împreună, apaţinând aceleiaşi persoane, cât şi un pasiv compus din obligaţii (datorii) pe care titularul bunurilor le are faţă de alte persoane.

O universalitate juridică (universalitate de drept) constituie patrimoniul unei persoane. În vorbire populară reprezintă averea unei persoane. Tradusă în termeni juridici patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au o valoare economică, adică pot fi apreciate în bani; sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare, în care drepturile răspund de plata datoriilor. Astfel, o creantă este dreptul pe care îl are o persoană numită creditor, de a cere executarea unei prestaţiuni; ea reprezintă un element activ al patrimoniului. Iar obligaţia debitorului de a efectua o prestaţie, constituie un element pasiv al patrimoniului acestuia.

2. Noţiunea clasică a patrimoniului

Noţiunea de patrimoniu nu a fost definită în Codul Civil, ci este o creaţie a doctrinei întemeiată pe o concepţie cu fundament individualist, care leagă patrimoniul de persoană; ea a devenit clasică. Iar cu timpul a fost criticată si amendată (modificată în raport cu exigenţele dinamicii vieţii economice. Dar un sudiu al acestei noţiuni clasice se impune cu necesitate spre a se putea vedea instituţia patrimoniului in toată complexitatea si funcţionalitatea sa.

Patrimoniul, potrivită acestei concepţiuni prezintă unele caractere specifice.

1. Patrimoniul este o universalitate juridica. O simplă universalitate de fapt nu constituie un patrimoniu.

Spre deosebire de universalitatea de fapt, patrimoniul, universalitate de drept, cuprinde un activ (drepturi) şi un pasiv (obligaţii) legate între ele.

Patrimoniul, privit ca o universalitate juridică este distinct de drepturile şi obligaţiile care îl compun; schimbările produse în aceste drepturi şi obligaţii nu afectează identitatea patrimoniului ca universalitate de drept, întrucât aceste drepturi şi obligaţii sunt luate în consideraţie numai sub aspectul valorii lor pecuniare.

Drept urmare patrimoniul, ca universalitate de drept, constituie o entitate distinctă de elementele sale componente si ea există indiferent de modificările intervenite în aceste elemente.

2. Patrimoniul este legat de persoană

a) Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu; chiar şi un om fără avere are totuşi un patrimoniu, deoarece acesta este format atât din bunurile (şi drepturile asupra lor) prezente, cât şi din cele viitoare, care au valoare pecuniară. Nu are importanţă faptul că activul bunurilor unei persoane este mai mic decât pasivul.

b) Patrimoniul este inerent persoanei. Numai persoanele fizice sau juridice, au un patrimoniu. Nu se poate concepe un patrimoniu care să nu aibă o persoană, care sa-i servească de suport. Şi nu se concepe o persoană fără patrimoniu - chiar copilul nou-nascut, care nu are înca, nici drepturi nici datorii, dar are vocatie de a le avea - are patrimoniu.

c) Patrimoniul este legat de persoană, printr-o legătură indelebilă (indestructibilă), atât timp cât durează personalitatea acestei persoane (fizice sau juridice).

Drept urmare, patrimoniul este intransmisibil între vii. Orice persoană poate ceda oricare din drepturile al căror titular este, (drept de proprietate, drept de creanţă), dar dobânditorul nu dobândeşte decât drepturile respective, nu şi patrimoniul cedentului; iar aceasta se întâmplă chiar dacă bunurile cedate ar forma tot activul patrimoniului.

Aceste consecinţe au mare importanţă practică, deoarece dobânditorul, chiar în cazul când bunurile dobândite ar forma tot activul cedentului, el nu răspunde de datoriile acestuia, corelative acelui activ; el nu dobândeşte decât bunuri, nu şi patrimoniul ca atare.

Patrimoniul este transmisibil pentru cauza de moarte, deşi în acest caz, personalitatea titularului patrimoniului a dispărut. Se considră că moştenitorul continuă personalitatea defunctului (de cujus successione agitur) şi prin urmare, patrimoniul moştenit trece la moştenitor, care va fi obligat la plata pasivului patrimoniului moştenit.

d) O persoană nu poate avea decât un patrimoniu; aceasta este regula, dar ea comportă unele amendamente.

Astfel, în cadrul unei familii pot exista mai multe mase de bunuri şi anume: masa bunurilor comune ale soţilor (dobândite de către oricare dintre soţi în timpul căsătoriei), masa bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi ( în genere, bunurile dobândite de către soţul respectiv mai înainte de căsătorie, iar uneori chiar bunurile dobândite în timpul căsătoriei).