Procedură Civilă

1. Concept

2. Condiţiile acţiunii civile

3. Clasificarea acţiunilor civile

4. Asigurarea acţiunii civile. Măsurile asiguratorii

1. Concept

Observăm că, în perioada modernă, legat de declanşarea procesului civil, operăm cu două noţiuni sau două drepturi: „accesul liber la justiţie” şi „dreptul la acţiune”. Diferenţa dintre cele două nu există doar sub aspect terminologic, ci se reflectă în conţinutul şi funcţia acestora.

În ultimii 150 de ani s-au creat, în acest domeniu, teorii importante, de mare valoare, care au revoluţionat dreptul procesual civil.

Subliniem că, în doctrina noastră, s-a făcut distincţia dintre dreptul la acţiune în sens procesual (dreptul general de petiţionare, accesul la justiţie) şi dreptul la acţiune în sens material (dreptul de a obţine de la instanţă condamnarea pârâtului). Apreciem că această distincţie nu se impune cu necesitate şi că dihotomia „acces la justiţie”- „drept la acţiune” este cu mult mai clară şi mai utilă.

„Accesul liber la justiţie” este un drept fundamental consacrat în toate legislaţiile statelor democratice: toţi avem dreptul de a apela la Puterea jurisdicţională a Statului. Vorbim despre un drept abstract, imparţial, care nu este condiţionat de a avea un drept subiectiv sau un interes legitim.

Accesul la justiţie reprezintă o garanţie pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi: garanţia că eventualele conflicte vor fi soluţionate într-un mod pacifist, de un judecător imparţial. Art.21 din Constituţia României prevede, în al.1: „Orice persoană se poate adresa justiţiei….”

„Accesul la justiţie” nu trebuie interpretat şi exercitat într-un mod absolut, extrem, nu oferă titularului prerogative nelimitate.

Anumite nuanţări se impun pentru a evita fie abuzul titularului dreptului, fie abuzul sau lipsa de profesionalism a celor care deţin Puterea publică şi exercită atribuţii jurisdicţionale.

Aşadar, „Accesul liber la justiţie” nu este suficient pentru realizarea a ceea ce numim „un act jurisdicţional de calitate” şi „o bună administrare a justiţiei”. Trebuie să existe „ab initio” un filtru la pretenţiilor, să se realizeze o gestionare a acestora.

În principiu, orice cerere adresată instanţei generează un proces şi o analiză din partea unei instanţe. Astfel, cererea netimbrată, cererea adresată unei instanţe necompetente, cererea unui incapabil – toate acestea declanşează un proces, o rezoluţie a unui judecător.

Constatăm că, deşi orice cerere generează un proces, nu fiecare cerere poate naşte un proces viabil.

Ajungem, astfel, să discutăm şi despre existenţa „dreptului la acţiune”- o condiţie pentru obţinerea unei soluţii pe fond.

Accesul la justiţie este un drept nediferenţiat şi abstract, în timp ce dreptul la acţiune este legat de o pretenţie determinată, de un cadru litigios concret.

Dreptul la acţiune, fără a se confunda cu dreptul subiectiv dedus judecăţii, este „asociat” sau „alăturat” a priori unei pretenţii aparţinând unei persoane determinate. Condiţiile de existenţă a dreptului la acţiune sunt verificate tocmai prin prisma acestei „legături”.

Când se introduce o acţiune în justiţie sunt prezente (teoretic) – în acelaşi timp – premisele pentru a acorda protecţie juridică reclamantului şi premisele unei daune ireparabile pentru pârât („periculum in mora inverso”), iar judecătorul trebuie să pună în balanţă aceste drepturi.

Avem de-a face, aşadar, cu două drepturi care vin în coliziune şi pentru a fi aduse în concordanţă trebuie să cerem îndeplinirea unor condiţii minime care să ne indice, de plano, dacă reclamantul ar putea avea dreptate sau face un abuz.

Însă, odată îndeplinite aceste condiţii particulare de către reclamant, judecătorul este obligat să dea o hotărâre asupra fondului, nu orice hotărâre.

A beneficia de dreptul la acţiune înseamnă îndeplinirea condiţiilor necesare pentru ca instanţa să fie obligată să statueze pe fond.

Subliniem, însă, că cercetarea fundamentului pretenţiei reprezintă un stadiul ulterior.

Aşadar, dreptul la acţiune este autonom faţă de dreptul subiectiv dedus judecăţii; dreptul la acţiune este recunoscut înainte de a se examina existenţa dreptului material. Dacă cererea a fost respinsă ca nefondată, înseamnă că a avut loc o judecată pe fond şi că, anterior cercetării fondului, s-a recunoscut existenţa dreptului la acţiune. Oricare ar fi soluţia dată pe fond, aceasta presupune recunoaşterea dreptului la acţiune! Însă, existenţa dreptului la acţiune nu presupune existenţa dreptului material reclamat!

Sintetic, dreptul la acţiune este posibilitatea de a deduce în judecată o pretenţie şi de a primi o sentinţă justă, pe fond, cu respectarea tuturor principiilor constituţionale ale procesului.

Autorii români de prestigiu apreciază ca dreptul la acţiune este un „un drept complex de natură procesuală şi al cărui conţinut este format dintr-o pluralitate de prerogative” : sesizarea instanţei, solicitarea probelor, formularea apărărilor, dreptul la admiterea acţiunii, dreptul de a exercita căile de atac, etc.

2. Condiţiile acţiunii

Stabilirea condiţiilor acţiunii este una din cele mai dificile probleme ale ştiinţei procesuale.

În mod tradiţional, erau considerate a fi patru condiţii ale dreptului la acţiune: capacitatea, dreptul afirmat, calitatea şi interesul.

În ce priveşte capacitatea, mulţi autori au renunţat la includerea acesteia în categoria menţionată, pornind de la observaţia că nu este o condiţie specială pentru existenţa dreptului la acţiune, ci o condiţie generală, anterioară dreptului la acţiune.

În mod tradiţional, în doctrina internă şi internaţională, se acceptă ca fiind condiţii ale dreptului la acţiune: afirmarea unui drept, interesul şi calitatea. Disputele care apar sunt legate, mai mult, de definirea acestor noţiuni şi mai puţin de necesitatea adăugării sau eliminării unor astfel de cerinţe.

Unele legislaţii, nu puţine la număr, prevăd expres „interesul” şi „calitatea” ca fiind condiţii pentru promovarea acţiunii: Franţa, Belgia, Italia, Portugalia, cantonul Geneva din Elveţia, Brazilia, Venezuela , etc.