Raportul Juridic

Orice relaţie între oameni, producătoare de efecte juridice, constituie o relaţie juridică sau un raport juridic (de pildă, raportul rezultat dintr-un contract de vînzare-cumpărare prin care o persoană vinde alteia un bun, iar aceasta din urmă îi datorează preţul acestui bun).

Secţiunea I - Elementele raportului juridic

Un raport juridic cuprinde următoarele elemente: subiecte sau părţi, conţinut (adică drepturile subiective şi obligaţiile părţilor) şi obiect (adică prestaţia la care " este ţinut debitorul şi la care are dreptul creditorul).

Subiecte ale raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. Numai aceştia pot fi titulari de drepturi şi obligaţii. De altfel, în realitate, titularii de drepturi şi obligaţii sunt întotdeauna numai oamenii, deoarece persoanele ju¬ridice sunt colective de oameni cărora legea le acordă, în anumite condiţii, per¬sonalitate juridică, întocmai ca şi cum ar fi persoane fizice.

Denumirile persoană fizică şi persoană juridică sunt date spre a specifica modul în care oamenii participă la raporturile juridice, individual, sau în cadru) organizat al unei persoane juridice.

Persoană juridică înseamnă un colectiv de oameni, care îndeplineşte următoarele condiţii:

a) o organizare de sine stătătoare, proprie, în temeiul căreia colectivul de oameni dobândeşte o structură internă unitară, ce-i permite să acţioneze ca atare, prin organul său de conducere;

b) un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor fizice ale co¬lectivului respectiv, precum şi de orice alt patrimoniu; existenţa acestui patrimoniu permite persoanei juridice să-şi desfăşoare activitatea;

c) un scop anume determinat, în vederea realizării căruia a fost constituită şi funcţionează persoana juridică (de pildă, o societate de turism are drept scop să presteze servicii în domeniul turismului).

Datorită acestor elemente, persoana juridică participă, în nume propriu, la circuitul civil (adică încheie acte juridice, dobândeşte drepturi, îşi asumă obligaţii şi are răspundere patrimonială proprie pentru obligaţiile sale).

In cadrul unui raport juridic, persoana care dobândeşte drepturi (devine titu¬lar al unui drept) se numeşte subiect activ deoarece dreptul dobândit îmbracă forma unei valori pozitive în patrimoniul său şi figurează la activ. Subiectul activ este în genere desemnat prin denumirea de creditor, iar partea căreia îi incumbă obligaţii, deci subiectul pasiv, este desemnat prin denumirea debitor.

Raportul juridic de drept civil se leagă, deci, între două persoane (subiectul activ şi subiectul pasiv). Trebuie să menţionăm însă ca, cea mai mare parte a raporturilor juridice civile se caracterizează prin faptul că fiecare dintre părţi este în acelaşi timp şi subiect activ şi subiect pasiv. Un exemplu tipic în acest sens îl constituie contractul de vânzare-cumpărare, în cadrul căruia vânzătorul este subiect activ, cât priveşte dreptul de a i se plăti preţul, şj subiect pasiv, cu privire la obligaţia de a transmite dreptul de proprietate, de a preda lucrul vândut, precum şi de a garanta pe cumpărător împotriva acţiunii şi a viciilor ascunse ale lucrului. Iar cumpărătorul, la rândul său, este subiect activ, cât priveşte obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut şi de a remite efectiv lucrul vândut, iar în acelaşi timp este şi subiect pasiv, deoarece este ţinut să plătească preţul.

Calitatea de subiect de drept presupune totodată şi capacitatea civilă, adică atât capacitatea de folosinţă (de a avea drepturi şi obligaţii), cât şi capacitatea de exerciţiu (adică aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii).

Capacitatea civilă este deci aptitudinea de a fi subiect de drept civil. Ea este recunoscută atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice.

a) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice exprimă aptitudinea de a avea drepturile de care aceasta are nevoie pentru a-şi satisface interesele de ordin material sau de ordin spiritual, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii (dreptului obiectiv) şi regulilor de convieţuire socială. O persoană fizică poate dobândi, în condiţiile legii, lucruri în proprietate personală, dreptul de a moştenii şi de a lăsa, prin testament, bunurile sale, de a-şi alege felul ocupaţiei, dreptul de autor asupra operelor literare, ştiinţifice pe care le elaborează etc.

Capacitatea de folosinţă este o însuşire inerentă a persoanei fizice. De aceea nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege şi, tot astfel, nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea sa de folosinţă.

Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice se dobândeşte de la naştere, iar, uneori, ea se dobândeşte chiar din momentul concepţiei copilului, dar numai cu condiţia ca acesta să se nască viu şi numai în privinţa drepturilor ce s-ar crea în favoarea copilului, iar nu şi în privinţa obligaţiilor ce i-ar reveni mai înainte de naştere - infans conceptus pro nato habetur quoties de ejus commodis agitur) .

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea acesteia (sau prin declararea judecătorească a morţii).

b) Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice se deosebeşte de cea a persoanelor fizice, prin faptul că ea este specială specială fiecăreia dintre acestea. O persoană juridică are numai capacitatea de folosinţă necesară pentru realizarea scopului său, aşa cum este acesta determinat în actul de înfiinţare sau în statut; ea este deci numai folosinţa acelor drepturi necesare pentru înfăptuirea scopului său. Există, aşadar, un principiu al specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice.

Capacitatea de folosinţă începe din momentul în care ia fiinţă persoana juridică şi durează până când persoana juridică încetează să mai existe.

De obicei, persoanele juridice sunt supuse înregistrării la organe anume prevăzute. Această înregistrare se face uneori numai cu scop de evidenţă, fără să condiţioneze începutul capacităţii de folosinţă, iar alteori, capacitatea de folosinţă este dobândită de persoana juridică numai din momentul înregistrării acesteia.

In toate cazurile, o persoană juridică, indiferent de modul ei de înfiinţare, dobândeşte o capacitate de folosinţă restrânsă, chiar de la data actului ei de înfiinţare (adică mai înainte de înregistrare), cât priveşte drepturile ce se constituie în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror alte măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai în măsura în care acestea sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă, în mod valabil (art. 33 al decretului nr. 31/1954).

Persoana juridică încetează de a mai fiinţa, în genere, prin dizolvare.

Dizolvarea se efectuează, fie prin voinţa (directă sau indirectă) a persoane¬lor care au constituit-o, fie de plin drept.

Dizolvarea operează de plin drept în următoarele situaţii:

- împlinirea termenului pentru care a fost înfiinţată persoana juridică;

- realizarea scopului propus sau imposibilitatea realizării acestuia;

- scăderea numărului membrilor organizaţiei sub limita stabilită de lege, de actul de înfiinţare, sau de statul.