Raportul Juridic Civil

1. Definiţie

Raportul juridic civil este relaţia socială, cu caracater patrimonial sau nepatrimonial, reglementată de norma de drept civil.

2. Caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic civil prezintă trei carctere:

- caracterul social;

- caracterul voliţional;

- părţile acestuia se află pe poziţie de egalitate juridică.

Raportul juridic civil este un raport social, respectiv un raport ce se stabileşte între oameni, priviţi fie în calitate de subiect individual, fie în calitate de subiect colectiv.

Caracterul voliţional al raportului juridic civil prezintă două dimensiuni. Astfel, pe de o parte, prin intermediul acestui raport juridic civil este exprimată voinţa statului, materializată prin intermediul normei de drept civil, iar pe de altă parte, în cazul în care raportul juridic civil izvorăşte dintr-un act juridc civil, regăsim exprimată prin acesta voinţa autorului său sau a autorilor actului juridic civil.

Prin norma de drept civil înţelegem regula generală şi abstractă, care reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.

Egalitatea juridică ce caracterizează raportul juridic civil face referire la faptul că părţile participante la acest raport nu se află într-o relaţie de subordonare una faţă de cealaltă.

3. Structura raportului juridic civil

Elementele raportului juridic civil sunt: conţinutul, obiectul şi părţile.

Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil este nevoie ca elementele acestuia să fie întrunite în mod cumulativ.

3.1. Subiectele raportului juridic civil

În dreptul civil există două mari categorii de subiecte de drept: persoanele fizice şi persoanele juridice.

Persoana fizică desemnează omul privit ca titular de drepturi subiective civile şi de obligaţii civile.

Sediul materiei în ceea ce priveşte persoana fizic se regăseşte în Decretul 31/1954 cu privire la persoanele fizice şi la persoanele juridice, Constituţia României (art. 16, 25, 49 etc), Codul familiei din 1954, Decretul 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului 31/1954 şi alte acte normative de specialitate.

În funcţie de diferite criterii deosebim între mai multe categorii de persoane juridice: minorii până la împlinirea vârstei de 14 ani, minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani, majorii (persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani şi, de asemenea, persoana care se căsătoreşte, în condiţiile prevăzute de lege, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani); persoanele fizice cu cetăţenie română, persoanele fizice cu cetăţenie străină, persoanele fără cetăţenie (apatrizii); persoane fizice cu domiciliul în România, persoanele fizice cu domiciliul în străinătate.

În ceea ce priveşte identificarea persoanei fizice, aceasta se realizează prin intermediul unor atribute specifice de identificare a acesteia: numele, domiciliul şi starea civilă.

Capacitatea civilă a persoanei fizice este o parte a capacităţii juridice.

Capacitatea juridică sau personalitatea juridică reprezintă aptitudinea de a fi subiect de drept, deci aptitudinea de a deveni titular de drepturi şi de obligaţii.

Prin capacitatea civilă a persoanei fizice înţelegem acea parte a capacităţii juridice, de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile, precum şi aptitudinea de a dobândi şi a exercita drepturi subiective civile şi a de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.

Capacitatea civilă a persoanei fizice este formată din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice şi din capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile ce constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective cvile şi obligaţii civile.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe, de regulă, la data naşterii persoanei fizice.

De la această regulă există o singură excepţie, potrivit cu care drepturile copilului sunt recunoscutede de la concepţiune, însă numai dacă acesta se va naşte viu. Pentru ca această excepţie să producă efecte juridice este necesar să fie vorba despre drepturile copilului, şi nu de obligaţii civile pentru acesta, iar acesta să se nască viu, nu şi neaparat viabil (este suficient ca respectivul copil să fi respirat măcar o dată).

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetază odată cu moartea persoanei, data morţii fiind şi data încetării capacităţii de folosinţă. Moartea persoanei fizice poate fi una constată fizic (prin examinarea cadavrului în mod direct) sau declarată pe cale judecătorească în cazul dispariţiei anterioare a persoanei fizice respective.

Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei de a dobândi şi a de a exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi de a executa obligaţii cvile, prin încheierea de acte juridice civile.

Premisele existenţei capacităţii civile de exerciţiu sunt existenţa capacităţii civile de folosinţă şi existenţa discernământului.

Din perspectiva capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, se deosebesc trei situaţi:

- lipsa capacităţii civile de exerciţiu;

- capacitatea civilă de exrciţiu restrânsă;

- capacitatea civilă de exerciţiu deplină.

Sunt persoane lipsite de capacitate civilă de exerciţiu: minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Aceste persoane nu au posibilitatea, de regulă, de a participa singuri, personal, la încheierea de acte juridice civile, ci numai prin reprezentare legală. Actele juridice patrimoniale ce pot fi încheiate de către cei lipsiţi de capacitate civilă de exerciţiu, fără participarea reprezentantului legal, sunt actele juridice de conservare (întreruperea unei prescripţii, înscrierea unei ipoteci, somaţia etc) şi actele juridice mărunte (cumpărarea de dulciuri, de rechizite şcolare, încheirea de contracte de transport cu întreprinderile de transport în comun).