Raportul Juridic Civil

Noţiune. Caracter. Structură

Noţiunea de raport juridic civil.

Nu toate raporturile între oameni sunt raporturi juridice; unele sunt simple raporturi de prietenie, de colegialitate etc. Sunt însă raporturi juridice acele raporturi sociale care sunt reglementate de lege (de norme juridice).

Dintre raporturile juridice unele sunt reglementate de norme aparţinând ramurii dreptului civil; ele sunt raporturi de drept civil.

Aşadar, raporturile personale (nepatrimoniale) şi raporturile patrimoniale reglementate de norme de drept civil sunt raporturi juridice civile. Aşa sunt, de pildă, raporturile de proprietate, cele de obligaţii, cele de succesiune, rudenie etc.

Caracterele juridice ale raporturilor juridice civile sunt următoarele:

a) raportul juridic civil este un raport social, adică un raport între indivizi, iar nu un raport între un om şi un lucru. De aceea, în pofida aparenţei, orice drept presupune un raport între oameni, el neputând exista în afara raporturilor sociale (nici chiar Robinson Crusoe pe insula sa nu ar fi putut avea drepturi în sensul juridic al termenului);

Exemplu: când spunem că studentul X este proprietarul autoturismului albastru pe care îl conduce, nu ne interesează decât în mod secundar faptul că el îl stăpâneşte sau îl domină materialmente; nu spunem nici că prin aceasta există o relaţie între el şi alte persoane determinate. Dar, evident exprimăm ideea unei relaţii între student şi toţi ceilalţi, pentru că împotriva tuturor el este proprietar; iar toţi ceilalţi sunt excluşi de la exercitarea dreptului de proprietate asupra autoturismului, ba chiar mai mult, sunt îndatoraţi să respecte acest drept. Tot astfel dreptul la onoare, la demnitate, la integritate fizică etc., nu sunt – cum s-ar putea crede – drepturi asupra propriei persoane, ci drepturi în relaţie cu alte persoane; persoana umană nu poate fi în raport cu ea însăşi.

b) raportul juridic civil are un caracter voliţional, pe de o parte, prin faptul că el este un raport social reglementat de lege (ori legea exprimă voinţa societăţii organizate în stat, exprimată prin voinţa reprezentanţilor aleşi ai cetăţenilor cu drept de vot), iar pe de altă parte, prin faptul că cele mai multe raporturi juridice civile se stabilesc prin voinţa părţilor implicate (a subiecţilor de drept între care se leagă raportul juridic respectiv);

c) raportul juridic civil se caracterizează esenţialmente prin poziţia juridică de egalitate a părţilor (subiecţilor). Nu este vorba aici de egalitatea tuturor în faţa legii, care se aplică în toate ramurile şi domeniile dreptului (dar care permite existenţa unor raporturi de inegalitate, de subordonare a unui subiect de drept faţă de altul, aşa cum se întâmplă în raporturile de drept administrativ), ci este vorba de poziţia juridică de egalitate a unei părţi a raportului faţă de cealaltă, în sensul că niciuna din părţi nu poate impune celeilalte părţi voinţa sa, ci numai împreună, de comun acord, părţile pot stabili, modifica sau stinge raportul juridic civil dintre ele. Pe de altă parte, nu este vorba de o egalitate reală, materială între părţi (unul poate fi bogat, altul sărac; unul poate fi inteligent, altul mai puţin etc.), ci de o egalitate juridică a voinţelor celor două părţi, fiecare bucurându-se în egală măsură de dreptul de a încheia sau nu un act juridic, de dreptul de a recurge la acţiunea în justiţie dacă cealaltă parte îşi încalcă obligaţiile asumate etc. E vorba deci, în esenţă, de lipsa oricărei subordonări a uneia dintre părţi faţă de cealaltă (M. Mureşan, op. cit., p. 58);

d) raportul juridic civil are ca trăsătură libertatea juridică a părţilor (aşa cum am arătat în definiţia dată dreptului civil). În adevăr, libertatea de voinţă a părţilor este aceea care dă posibilitatea subiectelor de drept să modeleze raportul juridic civil. Reţinem însă că această libertate de voinţă înseamnă mai mult decât libertatea contractuală.

Reamintim că, îndeobşte în teoria generală a dreptului, trăsăturile raportului juridic sunt: este un raport social, este un raport de suprastructură, este un raport voliţional, este un raport valoric, este o categorie istorică (pentru detalii, N. Popa, Raportul juridic civil, în N. Popa, M.C. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 261-270).

Structura raportului juridic civil cuprinde, într-o strânsă unitate, trei elemente distincte:

a) subiecţii sau părţile raportului juridic, adică persoanele (fizice sau juridice) între care se leagă raportul juridic;

b) conţinutul raportului juridic, adică drepturile şi obligaţiile care leagă cele două părţi ale raportului juridic;

c) obiectul raportului juridic, adică însăşi prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) pe care o parte a raportului juridic este îndreptăţită să o pretindă celeilalte şi pe care această din urmă parte este obligată să o săvârşească (sau să se abţină de la săvârşirea ei). Dacă drepturile sunt posibilităţi juridice ale unor conduite garantate de lege (iar obligaţiile sunt îndatoriri juridice ale unor comportări sau conduite impuse de lege) şi ele constituie conţinutul raportului juridic, apoi înseşi acţiunile sau inacţiunile (ori, altfel spus, prestaţiile) la care este îndreptăţit subiectul activ şi este îndatorat subiectul pasiv constituie obiectul raportului juridic civil.

În cele ce urmează vom analiza elementele raportului juridic civil.

Subiecţii raportului juridic civil

2.1. Noţiune.

Prin subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi titular al drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic. Sunt deci subiecţi, persoanele fizice sau persoanele juridice între care se leagă un raport juridic şi care au unul faţă de celălalt fie drepturi subiective, fie obligaţii civile corelative acestor drepturi.

Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este un subiect activ, iar persoana căreia îi incumbă obligaţii civile este un subiect pasiv. În raporturile juridice de obligaţie subiectul activ se numeşte creditor, iar cel pasiv – debitor.

De cele mai multe ori, fiecare dintre părţile raportului juridic civil este deopotrivă atât subiect activ (titular al unor drepturi), cât şi subiect pasiv (ţinut de anumite obligaţii). De obicei drepturile şi obligaţiile civile sunt corelative, în sensul că dreptului unei părţi îi corespunde o obligaţie corelativă a celeilalte părţi.

Exemplu: în raporturile juridice ce se nasc din încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, o parte – vânzătorul – are dreptul de a cere cumpărătorului plata preţului şi are obligaţia de a-i transmite acestuia dreptul de proprietate asupra bunului vândut; cealaltă parte – cumpărătorul – are dreptul de a pretinde să i se transmită lucrul vândut şi are obligaţia de a plăti preţul. Evident, dreptului vânzătorului de a pretinde preţul îi este corelativă obligaţia cumpărătorului de a plăti acest preţ, iar obligaţia vânzătorului de a transmite proprietatea lucrului este corelativă dreptului cumpărătorului de a pretinde această transmitere.