Conspect Drept Comercial

1.Notiunea de obligatie in general

Obligatia este un raport juridic in continutul caruia intra dreptul subiectului activ- creditorul, de a cere subiecului pasiv- debitorul, de a face sau a nu face ceva, sub sanctiunea constrangerii (in caz de neexecutare)

raportul de obligatie – elemente de structura: subiectele, continutul si obiectul.

Subiectul raportului juridic obligational pot fi atat persoanele fizice, cat si persoanele juridice, in mod exceptional putand participa in mod direct si statul care poate aparea ca subiect intr-un raport de obligatie.

Obiectul raportului de obligatie, poate consta fie intr-o prestatie pozitiva (a da sau a face ceva), fie intr-o absentiune (de a nu face ceva) la care, in lipsa obligatiei asumate, subiectul pasiv ar fi indreptatit.

Obligatia de a da nu trebuie confundata cu obligatia de predare a bunului.

Obligatia “de a da”, fiind executata, in conformitate cu prevederile legislatiei noastre, prin insasi faptul incheierii constractului, ceea ce ramane ulterior de executat este doar o obligatie de predare materiala a lucrului.

Obligatia “de a face”, este indatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua prestatia pozitiva; constituie obligatii “ de a face”, obligatia vanzatorului de a preda lucrul vandut sau obligatia locatorului de a pune la dispozitia locatarului lucrul inchiriat, ori obligatia unei persoane de a presta anumite servicii.

Obligatia “de a nu face” consta intr-o abtinere, la care este indatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut face in lipsa obligatiei asumate; nu este vorba de o obligatie negativa generala.

2.Obligatiile comerciale in sistemul dreptului privat

In doctrina s-au purtat si se mai poarta inca discutii, fiind sustinute doua teze opuse: pe de o parte, autonomia dreptului comercial, iar pe de alta parte, integrarea dreptului comercial in dreptul civil in vederea realizarii unui drept privat unitar.

Orientarea legislatiei europene este de a contopi normele din codul de comert, rezervate obligatiilor si contractelor comerciale, in acelea ale codului civil.

Unitatea dreptului obligatiilor s-a si realizat in unele tari precum: Elvetia, Italia si Principatul de Lichtenstein

principalul argument in favorizarea tezei autonomiei dreptului comercial este dedus din specificitatea activitatii comerciale.

Tranzactiile comerciale care se caracterizeaza printr-o mare frecventa si rapiditate, reclama, cum este si firesc, regul simple, lipsite de formalism, care sa-i asigure comerciantului o mare libertate de miscare, promptitudine si celeritate.

Pentru doctrina si jurisprudenta franceza, dreptul comercial avand un caracter exceptional si derogatoriu fata de dreptul civil, in caz de tacere (lacuna) a legii comerciale, lipsind norma specifica de aplicare, se recurge la izvorul subsidiar pe care-l ofera dreptul civil.

In dreptul italiano-roman, dimpotriva, se pune problema autonomiei dreptului comercial, asa incat, in caz de tacere a legii comerciale trebuie (inainte de a se recurge la dispozitiile din codul civil) epuizate toate posibilitatile de aplicare a normei comerciale-principii, uzuri, analogie.

Sunt insa autori care, in literatura juridica, au considerat ca trebuie revizuita conceptia autonimiei dreptului comercial.

In aceasta viziune, avandu-se in vedere caracterul lacunar al dreptului comercial, ale carei dispozitii trebuie sa fie completate cu cele ale dreptului civil, este necesar ca normele dreptului comercial sa fie impartite in mai multe grupe, fiecare dintre acestea avand caractere distincte si fiind supuse unor regimuri juridice diferite.

Prima categorie: - norme care reprezinta simple derogari de la dreptul civil.

Fiind norme derogatorii, deci de stricta interpretare, aceste dispozitii, in caz de lacuna a legii comerciale, urmeaza a fi completate facandu-se apel la regulile dreptului comun (civil) si la instrumentele de interpretare ale acestuia.

A doua categorie: - norme care reglementeaza institutii care reprezinta simple dezvoltari ale dreptului civil, (adica adaptari, in functie de necesitatile comertului care pot fi atat dispozitii derogatorii, cat si dezvoltari ale dreptului civil, care cuprind, in proportie variabila, reguli noi, creatii ale dreptului comercial fara echivalent in dreptul civil).

In acest scop, legiuitorul comercial a recurs la trei categorii de dispozitii: unele de derogare, altele de dezvoltare sau concretizare.

In consecinta, in caz de lacuna a legii comerciale, va trebui sa faca apel, ca si in cazul primei categorii de norme, la sursa de drept subsidiara a dreptului comun.

Atreia categorie: - institutiile comerciale care reprezinta creatii cu totul noi ale legiuitorului comercial.

Dispozitiile cu caracter general care guverneaza materia obligatiilor comerciale pot fi expuse in doua moduri diferite, dupa cum se vor integra sau nu deviatiile de la dreptul comun (reguli derogatorii) in ansamblul reglementarii dreptului comun.

O prima metoda consta in incorporarea si a deviatiilor de la dreptul comun, creandu-se o teorie generala a obligatiilor comerciale, in care se vor invoca, in intregime, dispozitiile Codului Civil, ajungandu-se la repetarea dreptului obligatiilor civile.

A doua metoda porneste de la recunoasterea ca in materie de obligatii dreptul comercial nu cuprinde decat un numar neinsemnat de dispozitii care nu fac decat sa adapteze si sa modeleze unele din regulile nefavorabile comertului din dreptul comun, asa incat trebuie sa te limitezi la a semnala aceste norme speciale sau derogatorii urmarindu-se, pe cat posibil, sistematizarea lor in concepte si categorii juridice.

Obligatiile comerciale vor fi urmarite in tripla lor ipostaza: nastere, efecte si stingere.

3.Izvoarele obligatiilor comerciale

Desi obligatiile comerciale pot lua nastere din toate sursele consacrate de dreptul civil, totusi cel mai important izvor ramane contractul.

Practica comerciala a mai scos in evidenta doua izvoare noi: actul juridic complex si actul juridic unilateral (declaratia unilaterala de vointa sau angajamentul unilateral).

In actele complexe, partile au interese concordante in vederea realizarii unui tel comun, ele nu se lupta, ci colaboreaza.

Actul juridic complex are drept caracteristica principiul majoritar, iar ca fundament ideea de necesitate si paralelismul de interese.

O dubla observatie se impune a fi facuta in legatura cu actul juridic complex: pe de o parte, ca actul juridic complex nu inceteaza sa reprezinte contracte sinalagmatice iar, pe de alta parte, nu este specific dreptului comercial, el putand avea si un obiect civil ori de cate ori este vorba de luarea de decizii in interesul comun al mai multor parti.

Actul juridic unilateral, care are drept fundament declaratia unilaterala de vointa ca izvor independent de obligatii, s-a nascut ca necesitate a explicarii fundamentului cambiei, ca si al titlurilor de credit.

Codul Civil a consacrat o seama de institutii care au la baza puterea de legamant a declaratiei unilaterale de vointa.

Este vorba de: purga imobiliara, potrivit careia dobanditorul unui imobil grevat de sarcini ipotecare, care vrea sa le radieze prin purga, va fi legat de oferta facuta creditorilor, ca va plati creantele garantate cu ipoteca, pana la concurenta pretului; vointa testatorului care este eficace, fara necesitatea participarii eredelui la act sau acceptarea posterioara a acestuia.