Drept Civil

Notiunea de jurisdictie, justitia si procesul civil

1. Conceptul de jurisdictie – îsi are originea în dreptul roman si are în ansamblul sau mai multe acceptiuni. Prin notiunea de „jurisdictio” se întelege în limba latina „a promova dreptul”.

Într-o prima acceptiune jurisdictia desemneaza puterea de a decide asupra conflictelor ivite între diferite subiecte de drept (persoane fizice sau juridice) prin aplicarea legii.

Într-o a doua acceptiune, jurisdictia desemneaza totalitatea organelor prin care statul distribuie justitia. Atât Constitutia ca lege fundamentala cât si Legea de Organizare Judecatoreasca, se refera uneori la „instante” si „tribunale” în aceasta acceptiune.

Conceptul de jurisdictie este utilizat în literatura de specialitate cât si în jurisprudenta si sub alte acceptiuni.

În acest sens se poate vorbi despre jurisdictie pentru a desemna competenta unui organ judiciar, situatie în care legea reglementeaza în mod expres faptul ca o anumita cauza, sau categorii de cauze sunt în competenta unei judecatorii a unui tribunal sau a altei instante.

Concluzie: folosirea conceptului de jurisdictie nu corespunde însa unei rigori stiintifice, ea reprezentând o reminescenta a unei îndelungate traditii datorate faptului ca pâna în secolul XIX termenii de jurisdictie si de competenta erau considerati ca sinonime.

În realitate însa, competenta reprezinta doar o componenta a jurisdictiei, aspect reliefat si prin faptul ca orice judecator este învestit cu o jurisdictie (competenta) dar aceasta competenta este limitata în mod expres la cazurile prevazute de lege.

2. Jurisdictia ca functiune

Evolutia istorica a statelor moderne a determinat în mod implicit si faptul ca functia judiciara sa fie realizata prin organe specializate.

În dreptul roman, functiunea judiciara era considerata ca fiind o componenta a celei administrative. Principiul separatiei putrilor în stat a fost promovat în mod constant si a capatat aplicabilitate doar dupa celebra publicatie a lui Montesquieu „Spiritul legii”. Activitatea judiciara în tara noastra se distinge de atributiile si de actele celorlalte autoritati publice.

În dreptul modern exista o recunoastere expresa a autonomiei activitatii judiciare, de functia legiuitoare si de cea executiva

3. Jurisdictia ca serviciu public

În societatile moderne justitia reprezinta o functie fundamentala a statului iar administrarea ei este unul din atributele esentiale ale puterii suverane. Aceasta functie implica existenta unor structuri statale (a unor servicii publice) care sunt competente sa realizeze ceea ce noi numim „activitate jurisdictionala”.

Un astfel de serviciu public se impune sa fie organizat pe baza unor principii proprii functionale si autonome.

La baza desfasurarii actului de justitie în tara noastra stau urmatoarele principii universale de organizare:

- justitia apartine statului;

- organele judiciare sunt autonome;

- instantele sunt permanente si sedentare;

- exista principiul dublului grad de jurisdictie;

- unitatea functiei jurisdictionale.

4. Continutul jurisdictiei – se concretizeaza de regula în hotarâri promovate de catre instanta. Însa decizia judecatorului (decizie în sens de hotarâre) nu apare si nici nu poate fi conceputa ca un act izolat. Aceasta reprezinta urmarea unei cereri cu efect de învestire a instantei, iar aceasta învestire are ca si consecinta fireasca aparitia si derularea unor acte si operatiuni succesive.

Dat fiind faptul ca hotarârea judecatoreasca este cel mai important act al instantei, putem afirma ca:

- ea este actul care dezleaga litigiul dintre parti;

- se bucura de forta executorie;

- dobândeste autoritate de lucru judecat.

Concluzie: Într-un sens strict, tehnic si restrâns s-a afirmat, în literatura de specialitate, ca doar hotarârea întruneste toate atributele unui act de jurisdictie.

Curs 2 – 23.10.2006

Continutul jurisdictiei (al activitatii judiciare în ansamblul ei), cât si finalitatea acestuia se materializeaza cu precadere în hotarârea pronuntata de catre instanta (hotarârea reprezinta notiunea generica ce include încheierile, sentintele si deciziile).

Între actul de sesizare si hotarârea instantei de judecata exista o interpunere de mai multe acte (sau activitati). Astfel de acte/activitati, ca de exemplu amânarea cauzelor, fixarea termenelor, diverse solicitari adresate de catre instanta, organele administratiei publice locale si centrale, par a avea prin natura lor caracterul unor acte administrative.

Este important de remarcat faptul ca intervalul cuprins între cererea de chemare în judecata si hotarârea pronuntata de catre instanta este unul foarte dens. Pe tot acest interval au loc operatii juridice cu semnificatii particulare si adesea diferite.

Datorita acestor aspecte calificarea unor acte întâmpina adesea dificultati constituind si în prezent, în doctrina, sursa unor controverse.

Împartasind punctul de vedere al unora dintre doctrinarii dreptului procesului civil, admitem ca atitudinea de a considera asemenea acte ca fiind exclusiv administrative, reprezinta o eroare inadmisibila, justificata de faptul ca judecatorul nu actioneaza ca un agent al administrtiei si nici în scopul înfaptuirii activitatii executive.

Afirmatia mentionata îsi are sustinerea în faptul ca judecatorul actioneaza în scopul realizarii justitiei într-o cauza civila concreta.

Scopul actului procedural reprezinta în cea mai mare parte a cazurilor pregatirea solutiei finale, motiv pentru care nu poate fi privit în afara cadrului procesual.

Conceptul de jurisdictie implica nu doar rostirea dreptului, ci si posibilitatea efectiva de valorificare a dispozitiilor mentionate de judecator prin hotarâre.

Multa vreme activitatea de valorificare a dispozitiilor hotarârii prin constrângere statala a fost considerata ca o functie administrativa, ceea ce a determinat abordarea actelor de executare ca acte administrative.

În esenta însa, executarea silita este o prelungire logica a actiunilor civile si a jurisdictiei.

Concluzie: punctul de vedere la care achesam este ca executia silita a hotarârii este tot un act jurisdictional, fiind o continuare si un scop al procesului sau ultimul act de înfaptuire a legii într-un anumit caz (deci într-un caz concret).