Drept Comercial Contabil

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

SECŢIUNEA I

CARACTERIZAREA RAPORTURILOR DE DREPT COMERCIAL

Dezvoltarea economiei de piaţă a marcat o nouă abordare a realităţii comerciale, ca realitate socială, în sensul perfecţionării întregului mecanism economico-juridic care guvernează comerţul, în complexitatea şi dinamica sa.

Denumirea de drept comercial, ca ramură de drept şi ca disciplină juridică de studiu,pune în evidenţă faptul, că este vorba de o reglementare juridică cu caracter specific, mai exact un ansamblu de norme şi instituţii juridice care privesc comerţul.

Sintagma drept comercial sugerează prin conţinutul ei cuvântul comerţ, care provine din cuvântul latinesc “commercium”, acesta fiind format dintr-o juxtapunere a două cuvinte: “cum” şi “merx”, adică operaţiuni cu mărfuri.

Trăsătura caracteristică a noţiunii de comerţ o reprezintă acţiunea omului asupra mărfii în vederea consumului, nu pentru satisfacerea unei trebuinţe proprii, ci pentru împlinirea nevoilor altora. Funcţia principală a comerţului este aceea de a procura consumatorului bunurile de care are nevoie.

Noţiunea de comerţ poate fi privită în două sensuri: economic şi juridic.

În sens economic, comerţul este definit ca o activitate care are ca scop schimbul şi prin aceasta, circulaţia bunurilor de la producător la consumator. Prin urmare, în limbajul economic, comerţul constă numai în circulaţia şi distribuţia mărfurilor, nu şi în producţie. Aceste operaţiuni de interpunere şi circulaţie a mărfurilor sunt realizate de agenţi economici numiţi comercianţi sau negustori şi care sunt diferiţi de producătorii mărfurilor.

În sens juridic, noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii definite în sens economic, cuprinzând pe lângă operaţiunile de interpunere şi circulaţie a mărfurilor şi operaţiunile de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor prime, materialelor şi obţinerea unor rezultate de valoare mai mare, operaţiuni pe care le realizează întreprinzătorii.

Normele juridice care reglementează relaţiile sociale ce se formează în cadrul activităţii de comerţ aparţin, în principiu, dreptului comercial.

Rezultă că dreptul comercial reprezintă un ansamblu de norme juridice prin care se reglementează raporturile juridice comerciale care iau naştere în cadrul desfăşurării circulaţiei mărfurilor de la producătorul direct la consumatorul nemijlocit.

Privit prin prisma distincţiei dintre dreptul public şi dreptul privat, dreptul comercial se analizează ca fiind un segment al dreptului privat, alături de dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii. El s-a desprins din dreptul civil atunci când datorită diviziunii muncii, activităţile de valorificare a produselor realizate de producători au fost preluate de o categorie de persoane specializate pe asemenea operaţiuni, numite comercianţi.

Iniţial, raporturile juridice de comercializare pe piaţă a mărfurilor au fost reglementate de normele dreptului civil, pentru că în substanţa lor aceste raporturi juridice comerciale sunt raporturi cu caracter patrimonial. Treptat însă, datorită specificităţii raporturilor comerciale, a apărut nevoia elaborării unor reglementări adecvate pentru activităţile economice, reglementări cuprinse în normele dreptului comercial.

În concluzie, dreptul comercial poate fi definit ca acea ramură a dreptului privat care cuprinde ansamblul normelor juridice aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant.

Dreptul comercial cuprinde mai multe grupe de norme, de natură variată, unele derogatorii de la dreptul civil, altele care dezvoltă reglementarea civilă, iar altele reprezentând creaţii proprii, care, în ansamblul lor însă, reprezintă un tot, guvernat de principii generale şi concepte originale, de aici decurgând calitatea lui de drept special.

Normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare, în principal, relaţiile sociale patrimoniale, care prezintă caracter comercial şi, în secundar, relaţiile personal-nepatrimoniale .

SECŢIUNEA A II-A

COMERCIALITATEA ÎN LEGISLAŢIA COMERCIALĂ A ROMÂNIEI

2.1. CONCEPTUL DE COMERCIALITATE

Dreptul comercial, ca ramură a dreptului privat, a fost conceput ca un drept special aplicabil unor anumitor activităţi şi persoane, având un domeniu bine stabilit în funcţie de concepţia de adoptare a reglementărilor comerciale, iar conţinutul său îl formează raporturile juridice patrimoniale care au caracter comercial(acte şi fapte de comerţ) şi în subsidiar acele raporturi nepatrimoniale care interesează activitatea comercială, în care comercianţii ca subiecte de drept privat, se găsesc unii faţă de alţii pe poziţii de egalitate juridică.

Raporturile juridice de drept comercial se caracterizează în primul rând prin comercialitate.

Determinarea comercialităţii cunoaşte în diferite sisteme de drept două concepţii:

 concepţia subiectivă;

 concepţia obiectivă

Potrivit concepţiei subiective, comercialitatea raportului juridic depinde de calitatea subiectului raportului, fiind relevantă calitatea lui de comerciant. Dacă raportul juridic se concretizează în acte sau fapte juridice efectuate de o persoană care este comerciant, raportul juridic respectiv este calificat ca fiind un raport comercial . Pe cale de consecinţă, dreptul comercial ar fi un drept profesional:dreptul persoanelor care au calitatea de comerciant.

În concepţia obiectivă, comercialitatea unui raport juridic este detaşată de profesiunea de comerciant a persoanei care a săvârşit actul respectiv.