Dreptul Comerțului Internațional

Capitolul I

Noţiunea de drept al comerţului internaţional

1. Definiţia

Dreptul comerţului internaţional reprezintă un ansamblu de norme care

reglementează relaţiile comerciale internaţionale. Raporturile juridice ale comerţului

internaţional se stabilesc între state, persoane juridice şi persoane fizice. În

organizarea şi desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, statul are o dublă

calitate: de subiect de drept internaţional şi subiect de drept civil.

Într-o accepţiune, dreptul comerţului internaţional include norme de drept

internaţional public şi norme din diferite ramuri de drept intern. Într-o altă accepţiune,

dreptul comerţului internaţional cuprinde normele aplicabile relaţiilor patrimoniale şi

personal nepatrimoniale care apar în sfera comerţului internaţional între persoane

fizice şi persoane juridice pe baza egalităţii în drepturi.

Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară.

Datorită specificului său, comerţul internaţional nu poate constitui o ramură autonomă

a dreptului intern sau dreptului internaţional.

Dreptul comerţului internaţional este format, în principal, din norme de drept

material. Acestea sunt norme materiale din diferite ramuri de drept intern şi norme

materiale uniforme. Sfera de aplicare a normelor materiale este determinată de norme

conflictuale aplicabile comerţului internaţional.

Prin prisma elementului de extraneitate, dreptul comerţului internaţional este

un drept material, dar şi un drept conflictual. În conţinutul dreptului comerţului

internaţional se regăsesc norme juridice din mai multe ramuri de drept şi îndeosebi

norme de drept comercial, norme de drept civil şi norme de drept procesual civil. În

situaţia în care nu există reglementări în materie, aceste norme reprezintă dreptul

comun. În cadrul raporturilor juridice de dreptul comerţului internaţional, părţile au o

poziţie de egalitate juridică.

2. Obiectul dreptului comerţului internaţional

Obiectul dreptului comerţului internaţional este constituit din raporturile

juridice patrimoniale care au caracter comercial şi internaţional. În configurarea

obiectului, comercialitatea şi internaţionalitatea sunt elemente proprii şi esenţiale.

Prin esenţa lor, raporturile juridice ale dreptului comerţului internaţional sunt

patrimoniale.

2.1. Caracterul comercial

Comercialitatea reprezintă calitatea unui raport juridic de a fi comercial.

Determinarea noţiunii de comercialitate presupune efectuarea unei calificări.

Operaţiunea calificării se face după dreptul intern al fiecărui stat în conformitate cu

anumite criterii. În definirea comercialităţii sunt cunoscute două concepţii diferite:

concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă.

4

Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea participanţilor la raportul

juridic. Potrivit acestei concepţii, operaţiunile efectuate de un comerciant, în

exerciţiul profesiei sale, sunt socotite acte sau fapte comerciale. În această concepţie,

comercialitatea coboară de la persoană la actul sau faptul juridic. În aprecierea actelor

subiective de comerţ se ţine seama numai de calitatea de comerciant.

Concepţia obiectivă are în vedere obiectul reglementării juridice, adică

activitatea comercială. Conform acestei concepţii actele şi faptele de comerţ sunt

operaţiunile pe care legea le determină astfel indiferent de calitatea şi voinţa părţilor.

În această concepţie, comercialitatea urcă de la actul sau faptul juridic la persoană. În

aprecierea actelor obiective de comerţ se ţine seama de operaţiunile juridice în sine.

În absenţa unor elemente precise care să le individualizeze şi să delimiteze

cele două concepţii reglementările din unele legislaţii naţionale au consacrat o soluţie

mixtă. Astfel, comerciantul se determină după natura actelor care le efectuează, iar

natura faptelor este dependentă de calitatea persoanelor care le exercită.

2.2. Caracterul internaţional

Noţiunea de internaţionalitate se defineşte prin prezenţa elementului de

extraneitate şi specificul operaţiunii. Caracterul internaţional este dat de existenţa

anumitor criterii în conformitate cu specificul operaţiunii.

În contextul reglementării din sistemul nostru de drept, noţiunea de

internaţionalitate are o accepţiune tehnico-juridică. În acest sens, un raport comercial

va fi internaţional, dacă elementul de extraneitate pe care îl cuprinde este de natură a-l

face susceptibil de a veni în contact cu mai multe sisteme de drept. Această condiţie

este îndeplinită dacă părţile îşi au domiciliul sau sediul ori reşedinţa lor obişnuită în

altă ţară, dacă actele referitoare la încheierea ori executarea contractului prezintă

puncte de legătură cu mai multe legislaţii sau obiectul obligaţiei se localizează pe

teritoriul unor state diferite.

Unele convenţii internaţionale consacră un singur criteriu. Astfel, în materia

contractului de vânzare de mărfuri, caracterul internaţional este dat de domiciliul sau

sediul părţilor, iar în absenţa acestuia reşedinţa lor obişnuită. În acest sens dispune art.

1 al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena asupra contractului de vânzare

internaţională de mărfuri din 1980 şi art. 2 al Convenţiei de la New York asupra

prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri din 1974. În materia

transporturilor, elementul internaţional constă în executarea prestaţiei pe teritoriul mai

multor state. În acest sens, dispun prevederile Convenţiei de la Varşovia pentru

unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internaţional din 1929 şi

dispoziţiile Convenţiei de la Geneva referitoare la contractul de transport internaţional

de mărfuri pe şosele din 1956. Alte convenţii internaţionale adoptă pentru

identificarea internaţionalităţii două criterii, adică un criteriu principal, care este

dublat de un criteriu secundar. În Convenţia de la Haga referitoare la vânzarea

internaţională de bunuri mobile corporale din 1964 sunt stipulate două criterii ce

trebuie îndeplinite cumulativ: sediul sau reşedinţa părţilor în state diferite, precum şi

mişcarea obiectelor vândute, locul încheierii contractului sau locul predării lucrului

vândut.

5

Capitolul II

Principiile dreptului comerţului internaţional

Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional sunt principiul

libertăţii comerţului, principiul protecţiei concurenţei loiale şi principiul libertăţii

convenţiilor.

1. Principiul libertăţii comerţului

Principiul libertăţii comerţului reprezintă o cerinţă fundamentală, care asigură

participarea activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii.

Libertatea comerţului dă expresie şi facilitează existenţa economiei de piaţă.

Acest principiu reprezintă o cerinţă fundamentală care asigură participarea

activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. În contextul

relaţiilor economice, acest principiu este consacrat de Constituţia României din 1991

revizuită în 2003. Astfel, prin textul art. 135 se prevede că statul trebuie să asigure

libertatea comerţului pe baza egalităţii de şanse a comercianţilor. În acţiunea de

promovare a comerţului mijloacele concrete sunt configurate de politica statului care

urmăreşte să creeze un cadru favorabil. Acest principiu se exprimă în posibilitatea

recunoscută prin lege persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte de dreptul

comerţului internaţional. Pentru exercitarea comerţului se cere ca persoanele să aibă

calitatea de comerciant şi obiectul de activitate să prevadă efectuarea de acte de

comerţ internaţional.

Datorită caracterului său de generalitate acest principiu se aplică şi în materia

investiţiilor străine, precum şi a licenţelor de export şi import. Regulile acestui

principiu guvernează şi regimul zonelor libere.

Libertatea comerţului nu exclude controlul statului. Activitatea participanţilor

la raporturile de comerţ internaţional este controlată de stat prin mijloace financiar

bancare. Intervenţia statului se realizează, în condiţiile legii, prin intermediul taxelor,

a impozitelor şi a licenţelor de export-import.