Fapte de comerț

1. Obiectul reglementării dreptului comercial îl reprezintă faptele de comerţ si activitatea comercianţilor.

Criteriul principal de delimitare a incidentei dreptului comercial este faptul de comerţ.

În dreptul civil izvorul drepturilor şi obligaţiilor juridice sunt actele şi faptele juridice (stricto sensu). In lipsa unei solutii contrare in dreptul comercial, izvorul raportului juridic comercial concret este, ca si in dreptul civil, actul juridic si faptul juridic, stricto sensu.

Legiuitorul francez al Codului comercial de la 1807 a stabilit, arbitrar si empiric, o serie de operaţiuni economice dintre cele mai des întâlnite la acea data în viaţa comercială, operaţiuni pe care le-a denumit „acte de comerţ”. Acestea au fost considerate acte de comert obiective, intrucit erau stabilite de legiuitor făcând abstracţie de criteriul subiectiv al persoanei care le săvârşeşte. Indiferent cine săvârşea acele acte, intra în raporturi juridice comerciale care, tocmai pentru că erau definite ca atare, erau reglementate de legea comercială.

În concepţia legii noastre, constituie obiect al reglementarii comerciale nu numai actele de comerţ, ci şi faptele de comerţ, deci şi faptele juridice stricto sensu, operatiunile materiale si evenimentele. Reamintesc ca, spre deosebire de actele juridice, care sunt fapte juridice facute cu intentia partilor implicate de a produce efecte juridice, faptele juridice stricto sensu produc efecte juridice indiferent de intentia autorului faptei respective. Codul comercial roman reuneste sub denumirea de “fapte de comert”, atit actele juridice si faptele juridice stricto sensu, in sensul traditional al acestor termeni, cit si unele operatiuni care se intregreaza conceptului larg de intreprindere, ca activitate organizata si care, impreuna cu actele si faptele juridice pe care le pregatesc sau pe care le insotesc, sunt producatoare de efecte juridice si intrunesc elementele faptului de comert.

2. In principiu, faptele de comerţ sunt cele prevăzute de art.3 C.com., dar enumerarea din art.3 C.com. are un caracter enunţiativ (exemplificativ) şi nu limitativ. Practica de dupa adoptarea Codului comercial a demonstrat ca exista mult mai multe si mai diverse fapte de comert decit cele enumerate de lege, chiar daca enumerarea a fost facuta, illo tempore, cu intentia de a fi exhaustiva. De exemplu, publicitatea, activitatea hotelieră, producţia de film şi de televiziune, e-commerce, consultanţa etc. sunt fapte de comert, chiar daca ele nu au fost preconizate ca atare de legiuitorul roman de la 1887.

Interpretul, atunci când este chemat să califice o anumită operaţiune ca fiind faptă de comerţ, în absenţa unei reglementări exprese, face aplicarea analogiei la faptele comerţ deja reglementate. Pentru a realiza o astfel de operaţiune, interpretul trebuie să folosească un etalon sau un criteriu, care să poată fi aplicat diverselor situaţii apărute în viaţa de zi cu zi. Acest instrument este noţiunea teoretică de faptă de comerţ.

Doctrina s-a axat, în definirea noţiunii teoretice de faptă de comerţ, pe 2 criterii principale: (i) criteriul profitului si (ii) criteriul circulaţiei. Din aceasta perspectiva, sunt fapte de comerţ actele sau faptele juridice şi operaţiunile economice de producere a bunurilor privite ca marfă, de executare de lucrări sau de prestare de servicii cu caracter economic sau de interpunere în schimbul şi circulaţia marfurilor si serviciilor, cu scopul de a obţine profit. Criteriul profitului trebuie relativizat, intrucit, privită individual, o faptă de comerţ poate să nu prezinte intenţia de a produce profit (ex: discount-uri, campanii publicitare, operaatiuni de sponsorizare sau mecenat). Profitul este de natura faptei de comerţ, nu de esenţa ei.

In realitate, ceea ce confera specificitate faptului de comert este riscul pe care si-l asuma autorul atunci cind il face. Intr-adevar, dintr-un fapt de comert poate rezulta un cistig sau o pierdere pentru comerciant si, asa cum ne spune Ianke, „cistigi, pagubesti, negustor te numesti”.

3. Faptele de comert enumerate de art. 3 C.com pot fi clasificate in fapte de comert obiective, fapte de comert subiective si fapte de comert unilaterale (mixte). In categoria faptelor de comert obiective se poate realiza o sub-clasificare in fapte de comert de interpunere in circulatia marfurilor, fapte de comert conexe (accesorii) si intreprinderi.

4. Faptele de comert obiective au o natura comerciala indiferent de persoana care le săvârşeşte. Asadar, fapte de comert obiective pot face atit comerciantii, cit si necomerciantii. Daca persoana in cauza face din savirsirea de fapte de comert o profesiune, el devine comerciant, in conditiile art. 7 C.com, toate obligatiunile si coontractele care tin de comertul sau fiind, ulterior, prezumate a fi comerciale.

Reglementarea faptelor de comert obiective este data atit de art.3 C.com, cit si de unele legi comerciale speciale. Spre exemplu, intreprinderea de banca, operatiunile de leasing sau alte forme de creditare, operatiunile de franciza etc. sunt reglementate prin legi speciale, si nu in Codul comercial.

Dintre operaţiunile de interpunere în schimbul şi circulaţia marfurilor, cea mai importanta este vânzarea-cumpărarea comercială.

Ceea ce distinge vinzarea-cumpararea comerciala ca fapt de comert este conţinutul sau economic. Ca act juridic, de principiu, vinzarea-cumpararea comerciala realizeaza, ca si cea civila, un transfer de proprietate asupra bunului vindut, în schimbul preţului, dar operatiunea comerciala, spre deosebire de cea civila, este dominata de intenţia de revânzare : vinzatorul a cumparat anterior bunul cu intentia de revinzare, iar cumparatorul cumpara si el bunul cu intentia de revinzare. Lipsa intentiei de revinzare face ca, cel putin pentru cumparator, actul sa nu mai aiba caracter comercial (art. 5 C.com.).

Tot comerciala este vinzarea sau, dupa caz, cumpararea, facuta cu intentia de inchiriere sau re-inchiriere.

Obiectul vinzarii-cumpararii il reprezinta, indistinct, productele, mărfurile, titlurile de credit si imobilele care circula in comert.

5. Problema naturii juridice, comerciala sau civila, a operatiunilor cu privire la imobile (vinzare–cumparare, inchiriere, uzufruct, concesiune, leasing) este controversata.

Jurisprudenta si doctrina interbelice au conchis ca aceste operatiuni au o natura esentialmente civila, pornind de la urmatoarele premise : (i) la data adoptarii Codului comercial, bunurile imobile reprezentau principalul element patrimonial, avind o valoare mare relativ la bunurile mobile (accesorii ale imobilelor in cadrul masei patrimoniale); s-a considerat ca, lasind operatiunile cu privire la imobile exclusiv sub incidenta reglementarilor civile, care reprezinta reglementari cu caracter de protectie si care instituie unele formalitati solemne necesare valabilitatii sau opozabilitatii transferului, se realizeaza o mai buna protectie a celor tentati de transfer si un avertisment asupra caracterului grav al acestuia; (ii) Codul comercial roman nu a preluat si textul art.1 alin.3 Codul comercial italian (conform caruia operatiunile speculative cu privire la imobile sunt comerciale), ceea ce inseamna ca legiuitorul roman a dorit sa excluda de sub incidenta dreptului comercial operatiunile cu privire la imobile; (iii) art.3 pct.1 si 2 Ccom se refera numai la imobile; per a contrario, reglementarea comerciala nu are in vedere operatiunile imobiliare. Asadar, “cumpararea bunurilor imobile, dupa legislatia noastra, nu este act de comert, chiar daca ar fi fost facuta cu intentia de revindere/inchiriere” si, in consecinta, “operatiunile imobiliare nu pot forma obiectul de activitate al unei societati comerciale, acestea fiind de domeniul societatilor civile” .