Mediul legal al întreprinderii

Prin termenul de fondator sunt desemnate toate persoanele fizice şi juridice, statul şi unităţile administrativ-teritoriale care au participat la constituirea societăţii, au semnat actul de constituire şi au vărsat sau se obligă să verse aportul subscris. Ulterior înregistrării de stat, fondatorii devin asociaţi, acţionari, membri fiind egali în drepturi cu persoanele (asociaţii) care au dobândit în alt mod (prin cumpărare, donaţie, moştenire) participaţiuni la capitalul social. Egalitatea în drepturi nu se referă la numărul de voturi pe care îl acordă partea din capital deţinută.

La constituirea unei societăţi comerciale pot participa persoane fizice şi persoane juridice care au capacitatea civilă respectivă şi nu sunt interzişi prin lege sau hotărâre judecătorească.

1. Persoana fizică fondator al societăţii comerciale

Persoana fizică poate participa la fondarea unei societăţi comerciale, manifestându-şi liber voinţa, numai dacă are capacitate deplină de exerciţiu şi nu îi este interzis prin lege să fie fondator al unei societăţi comerciale. Participarea la fondarea societăţii comerciale implică semnarea actului de constituire, adică a unui act juridic, şi transmiterea anumitor bunuri în capitalul social, iar pentru ca să fie valabil exprimat, consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ, în acest sens, Legea nr. 1134/1997 prevede expres că fondatori ai societăţii comerciale pe acţiuni pot fi persoane fizice capabile, adică persoane care să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte în urma a 3 fenomene juridice: a) majoratul; b) căsătoria; c) emanciparea.

În această ordine de idei, este necesar a se preciza că art. 21 alin.(l) C.civ. stabileşte o capacitate de exerciţiu restrânsă pentru minorul care a atins vârsta de 14 ani, permiţându-i să facă acte juridice doar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, adoptatorilor, curatorului sau şi a autorităţii tutelare. Poate oare o persoană care a împlinit 14 ani să desfăşoare activitate de întreprinzător dacă are acordul persoanelor menţionate? Din dispoziţiile art. 26 C.civ. rezultă că o persoana fizică poate practica activitate de întreprinzător în nume propriu, fără a constitui o persoană juridică, din momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual. Considerăm că un minor nu poate fi înregistrat în calitate de întreprinzător, deoarece această activitate presupune încheierea regulată de acte juridice din proprie iniţiativă, în nume propriu, pe riscul şi sub răspunderea patrimonială proprie. Din cele menţionate rezultă că activitatea de întreprinzător prezumă încheierea de acte juridice ca profesie, dobândirea de drepturi şi asumarea de obligaţii fără o încuviinţare prealabilă. De aceea, considerăm că asupra dispoziţiei art. 20 alin.(3) C.civ. trebuie să se revină cu modificări, indicându-se că un minor poate fi emancipat, adică înzestrat cu capacitate deplină de exerciţiu, numai de la vârsta de 16 ani, pentru a putea desfăşura activitate de întreprinzător, dacă dispune de calităţi personale, responsabilitate, comportament credibil şi numai cu acordul părinţilor. Doar după ce există o hotărâre de emancipare emisă de autoritatea competentă minorul poate desfăşura activitate de întreprinzător, poate face orice act juridic, inclusiv să semneze actul de constituire a unei societăţi comerciale, precum şi să verse aportul la capitalul social.

În doctrină și în jurisprudenţă a fost pusă problema posibilităţii participării minorului la constituirea de societăţi comerciale prin intermediul reprezentanţilor legali, adică al părinţilor, adoptatorilor, tutorilor sau curatorului. Legislaţia Republicii Moldova nu dă soluţii exprese în acest sens, de aceia, în caz de necesitate, propunem o soluţie a problemei care constă în coroborarea diferitelor norme juridice. Participarea la formarea unei societăţi comerciale este condiţionată, în primul rând, de îndeplinirea obligaţiei de a vărsa în capitalul social aportul ce constă din anumite drepturi patrimoniale. Această problemă apare în legătură cu dreptul reprezentantului legal de a dispune de bunurile minorului şi de a le transmite cu dreptul de proprietate în capitalul social.

Pornind de la dispoziţiile art. 57 Codul familiei, (în continuare C.fam.), copilul este proprietar al veniturilor obţinute din bunurile primite în dar, moştenite sau dobândite în alt mod şi al tuturor bunurilor procurate din mijloacele lui şi îşi exercită drepturile în modul stabilit de Codul civil. Legea nr.338/1994 privind drepturile copilului prevede în art. 20 că dreptul copilului la proprietate este garantat şi că el beneficiază de acest drept în limitele şi în modul stabilit de legislaţie. Luând în considerare că exercitarea dreptului de proprietate în anumite cazuri necesită încheierea unor acte juridice, se stabileşte că drepturile şi interesele copiilor sunt apărate de părinţi (art.61 alin.(l) C. Fam.) şi că aceştia, în calitate de reprezentanţi legali pot acţiona în numele copiilor fără împuterniciri speciale (art. 61 alin.(2) C. fam.), cu alte cuvinte, în mod normal părinţii, până la atingerea majoratului, vor exercita orice acte juridice în numele copilului, inclusiv cu bunurile acestuia. Exercitând dreptul de proprietate al copilului părinţii pot poseda, folosi şi dispune liber de bunuri. Cu toate acestea, legea pune anumite limite părinţilor, stabilind că acţiunile săvârşite în numele copilului nu pot fi făcute contrar intereselor lui (art.62 alin.(l) C. fam.). Această dispoziţie limitativă obligă la o anumită prudenţă, însă nu stabileşte mecanismele de protecţie. Este dificilă formularea normelor legale astfel încât să se dispună modul în care trebuie să se comporte părintele faţă de bunurile copilului său, timpul şi acţiunile pe care le poate opera, în mod normal, părintele se va comporta cu bunurile copilului său aşa cum s-ar comporta cu propriile bunuri, adică cu diligenta unui bun proprietar. Totuşi, practica demonstrează situaţii când părintele face acţiuni contrare intereselor copilului său, inclusiv prin înstrăinarea bunurilor acestuia. Ar fi oare utilă introducerea în legislaţie a unor mecanisme suplimentare de protecţie a dreptului de proprietate al copilului? Ar fi îndreptăţită oare impunerea obţinerii unor autorizaţii tuturor părinţilor pentru a proteja un număr mic de copii? Fără a da un răspuns exhaustiv la această întrebare, considerăm că părintele nu va avea dreptul să înstrăineze cu titlu gratuit bunurile de valoare ale copilului minor (imobile, mijloace de transport, hârtii de valoare etc.) şi nici să le transmită în capitalul social al unei societăţi comerciale. Participarea la constituirea societăţii comerciale şi, în special, transmiterea unui bun al minorului în capitalul social este o operaţiune cu risc sporit, legat de activitatea de întreprinzător, care presupune nu numai realizarea şi împărţirea de beneficii, dar şi participarea la pierderi. De aceea, considerăm utilă o normă juridică care ar prevedea expres interdicţia actelor cu titlu gratuit, contractelor aleatorii (participarea la jocurile cu noroc), precum şi transmiterii de bunuri ale minorilor în capitalul social al societăţilor comerciale.