Extras din curs

Dreptul are două accepţiuni tradiţionale:

1. Reprezintă ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, al căror scop este organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în cadrul principalelor relaţii sociale – dreptul obiectiv.

2. Facultatea sau posibilitatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un interes legitim (protejat de lege) – dreptul subiectiv.

Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.

Din punct de vedere al conduitei impuse sau datorate, normele juridice sunt de două feluri:

A) Norme imperative, subclasificate în:

a) Norme onerative. Sunt acele reguli care impun subiectului de drept să aibă o anumită conduită, să săvârşească o anumită acţiune.

b) Norme prohibitive. Sunt acele reguli care interzic subiectului de drept să aibă o anumită atitudine sau cer subiectului de drept să se abţină de la o anumită acţiune.

B) Norme permisive (dispozitive). Sunt acele norme juridice care lasă la aprecierea subiectului alegerea unei conduite ce nu poate încălca ordinea de drept, permiţându-i să aibă o anumită atitudine sau să aleagă din mai multe variante cuprinse în cadrul normei.

Dreptul afacerilor s-a dezvoltat din dreptul comercial, adaptându-se realităţilor economice moderne. Fiind reglementat, în mare parte, prin norme permisive ce protejează un interes particular, privat, al unor subiecte aflate în raporturi de egalitate juridică, dreptul afacerilor face parte din sistemul de drept privat.

Este o ramură de drept interdisciplinară (pluridisciplinară), deoarece cuprinde, alături de cele ale dreptului comercial, instituţii şi materii din dreptul civil, dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul muncii, dreptul financiar şi fiscal.

Definiţie: Dreptul afacerilor este un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale stabilite în activitatea economică sau de afaceri.

Obiectul dreptului afacerilor. Obiectul unei ramuri de drept înseamnă sfera de reglementare a respectivei ramuri. Prin urmare, obiectul dreptului afacerilor îl reprezintă afacerile şi relaţiile ce se stabilesc în derularea acestora.

Afacerea comercială este o operaţiune prin care se realizează producţia de mărfuri, executarea de lucrări, prestarea de servicii, interpunerea în schimbul şi circulaţia mărfurilor, în scopul obţinerii de profit. Profitul este de esenţa oricărei afaceri. În absenţa sa, operaţiunea respectivă nu este o afacere (ex.: contractul de donaţie).

IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR

Izvoarele dreptului afacerilor reprezintă forma de exprimare, veştmântul juridic pe care îl îmbracă normele juridice care reglementează materia afacerilor.

În funcţie de natura lor, izvoarele se clasifică în izvoare normative şi izvoare interpretative.

I. Izvoarele normative sunt cele care stabilesc, reglementează, normează, conduita subiectelor de drept.

Art. 1 din Codul comercial prevede: ,,În comerţ se aplică legea de faţă, unde ea nu dispune, se aplică Codicele civil”. Din interpretarea pozitivă a textului se conchide că, în activitatea de comerţ, izvoarele specifice sunt codul comercial şi legile comerciale speciale, iar unde acestea nu reglementează, se aplică legislaţia civilă (codul civil şi legile civile speciale).

Sunt izvoare normative:

1. Constituţia României (legea fundamentală) cuprinde în art. 135 principiile de organizare a activităţii comerciale (libertatea în comerţ, libera iniţiativă, concurenţa loială).

2. Codul comercial român. A fost adoptat în 1887 având ca model Codul comercial italian (1882). În prezent, reglementează instituţiile fundamentale ale dreptului afacerilor: faptele de comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale şi unele contracte comerciale.

3. Legile comerciale speciale. Noţiunea de lege are două sensuri:

- în sens larg (lato sensu), legea reprezintă orice act normativ, indiferent de organul emitent.

- în sens restrâns (stricto sensu), legea este actul normativ adoptat de către Parlament. Printre legile stricto sensu ce constituie izvoare ale dreptului afacerilor, pot fi enumerate: Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Ordonanţele Guvernului (ex.: O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, O.U.G. nr. 51/1997 privind contractul de leasing), sunt de două feluri: simple şi de urgenţă. Ordonanţele simple sunt cele emise de Guvern pe baza delegării legislative primite de la Parlament pe perioada vacanţelor parlamentare. Ulterior aceste ordonanţe sunt supuse cenzurii Parlamentului, care emite o lege de aprobare sau de abrogare, după caz. Ordonanţele de urgenţă sunt emise de Guvern în situaţii de urgenţă, excepţionale, când procedura adoptării unei legi de către Parlament se dovedeşte mult prea îndelungată, prin urmare inutilă.

Hotărârile de Guvern sunt acte normative fără putere de reglementare, ele având doar rolul de a explica voinţa legiuitorului, de a crea cadrul necesar sau organismele cerute de o anumit act normativ.

Normele metodologice, regulamentele, ordinele, instrucţiunile adoptate de anumite organisme sau autorităţi competente (Banca Naţională a României, Consiliul Concurenţei, Oficiul de stat pentru invenţii şi mărci) sunt acte normative ce pot reglementa în domeniile de specialitate ale respectivelor autorităţi, însă fără a contraveni sau a modifica dispoziţiile unei legi, ordonanţe sau hotărâri.

4. Codul civil şi legile civile speciale reprezintă un izvor normativ subsidiar al dreptului afacerilor. Atunci când o anumită situaţie juridică, instituţie, materie, nu este reglementată în Codul comercial sau în legile comerciale speciale, se apelează la normă generală de drept comun, la dreptul civil.

II. Izvoarele interpretative sunt cele care interpretează, explică voinţa subiectelor de drept angajate în raportul de afaceri sau voinţa legiuitorului reflectată în actele normative. Sunt astfel de izvoare:

1. Uzul comercial reprezintă o practică socială folosită vreme îndelungată şi respectată ca o regulă de conduită obligatorie.

2. Doctrina juridică constituie totalitatea lucrărilor (tratate, cursuri universitare, studii, monografii), din domeniul dreptului.

3. Practica judiciară (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigiile cu care au fost învestite. În dreptul românesc, jurisprudenţa nu este izvor de drept decât într-un singur caz, cel al recursului în interesul legii.