Regimul Probelor

Decaderea constituie o sanctiune pentru neglijenta de care a dat dovada partea care nu si-a exercitat dreptul procesual in intervalul de timp fixat de lege. Fara existenta acestei sanctiuni nu s-ar putea asigura finalitatea termenelor in procesul civil, aceea de a asigura o desfasurare a procesului intr-un timp cat mai limitat, pentru a se pune cat mai devreme capat unei stari de fapt care tulbura bunele relatii sociale^1 .

Potrivit art. 103 alin. 1 C. proc. civ. "neexercitarea oricarei cai de atac si neindeplinirea oricarui alt act de procedura in termenul legal atrage decaderea afara de cazul cand legea dispune altfel sau cand partea dovedeste ca a fost impiedicata printr-o imprejurare mai presus de vointa ei". Exista si alte texte in cod care prevad expres sanctiunea decaderii: art. 138 alin. final, art. 170, art. 186, art.610. Alteori, legiuitorul foloseste expresii echivalente, ca de exemplu "nu vor mai putea fi invocate in cursul judecatii" (art. 136 C. proc. civ.) sau "nu vor mai putea fi invocate in cursul instantei" (art. 138 alin. 1 C. proc. civ.). In sfarsit, de cele mai multe ori decaderea nu este expres prevazuta de lege, ea ramanand ca o idee virtual continuta in norme care fixeaza termenul^2 .

Decaderea prezinta in domeniul probatiunii unele particularitati ce se impun sa fie precizate in acest context. O prima precizare consta in faptul ca decaderea poate fi invocata numai de partea careia i se opune acea proba. Prin urmare, partea nu poate refuza administrarea unei dovezi, pentru considerente de tardivitate, de vreme ce partea adversa nu a invocat sanctiunea decaderii^3 .

In al doilea rand, precizam ca sanctiunea decaderii se rasfrange numai asupra posibilitatilor de administrare a dovezii neinvocate in limine litis. Sunt semnificative in acest sens si dispozitiile art. 171 C. proc. civ. , din care s-a dedus ca decaderea stinge doar dreptul de a propune probe, iar nu si celelalte posibilitati de aparare. Partea decazuta din proba isi poate exercita dreptul la aparare discutand, in fapt si in drept, temeinicia actiunii. De asemenea, legea ii recunoaste partii decazute din proba dreptul de a discuta dovezile propuse de adversar^4 .

Un important corectiv in aplicarea decaderii, in materie de probatiune, revine instantei de judecata; aceasta poate ordona probe din oficiu, chiar daca partile se impotrivesc, evident daca dovezile sunt necesare pentru descoperirea adevarului. Este una din aplicatiile esentiale ale principiului rolului activ al judecatorului, in conformitate cu care instanta de judecata chemata sa stabileasca adevaratele raporturi dintre parti, adevarul obiectiv, are indreptatirea si totodata indatorirea ca, fara a stirbi dreptul partilor de a-si face probele si sustinerile lor, sa ordone din proprie initiativa administrarea oricaror probe, sa intreprinda orice demers procesual susceptibil a duce la descoperirea adevarului^5 .

Sanctiunea decaderii este prevazuta in mod expres si in cazul incuviintarii dovezii cu inscrisuri, daca acestea au fost propuse in conditiile de exceptie prevazute de art. 138 alin. 2 C. proc. civ.

De asemenea, sanctiunea decaderii este consacrata si pentru ipoteza neindeplinirii obligatiilor legate de avansarea cheltuielilor necesare administrarii probei incuviintate. In acest sens art. 170 alin. 1 C. proc. civ. instituie obligatia partii careia i s-a incuviintat o cercetare locala, expertiza sau dovada cu martori, de a depune suma statornicita de instanta pentru cheltuielile de cercetare, drumul si despagubirea martorului sau plata expertului. Daca proba a fost incuviintata in conditiile de exceptie prevazute de art. 138 alin. 2 si 4 C. proc. civ., termenul prevazut de art. 170 alin. 1 C. proc. civ. poate fi prelungit pana la 15 zile. Decaderea opereaza, in cazul nerespectarii termenelor mentionate, numai la cererea partii interesate, intrucat normele care le consacra au un caracter dispozitiv^6 .

Probele se administreaza in proces pentru a convinge pe judecator, deci subiectul probei este judecatorul^1 .

Se spune uneori ca administrarea probei este sinonima cu formarea convingerii judecatorului asupra existentei faptului dovedit, proba reprezentand un fenomen subiectiv, o credinta. Dar o credinta care nu poate fi arbitrara, o pura manifestare a increderii, ci ea trebuie sa se sprijine pe indicii exterioare pe baza carora se construieste un rationament, care este de tip dialectic deoarece orice proba se discuta in contradictoriu de catre parti in fata judecatorului^2 .

Asadar, judecatorul nu se va putea limita sa asiste pasiv la disputa judiciara dintre parti, invocand principiul neutralitatii. Dimpotriva, art. 129, 130 din Codul de procedura civila ii cere sa lamureasca adevaratele raporturi juridice dintre parti si sa stabileasca adevarul in proces. In acest scop, el poate pune in discutia partilor orice imprejurari de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, ori sa ordone din oficiu dovezile ce le va gasi de cuviinta, chiar daca partile se impotrivesc. Spre exemplu instanta poate dispune audierea unui martor chiar daca ambele parti au renuntat la el^3 - aspect deosebit de important in dreptul comercial, unde proba cu martori si prezumtii este admisibila chiar contra continutului actelor scrise, cand instanta apreciaza motivul, utilitatea si concludenta probei^4 .