Teoria Contractelor

1. CARACTERIZARE GENERALĂ A CONTRACTELOR

Obiective:

- să definească contractul;

- să individualizeze diferenţele noţionale din perspectiva dreptului francez, englez, american şi român;

- să evidenţieze principiile ce stau la baza încheierii şi executării contractelor;

- să evidenţieze efectele încheierii contractelor.

Cuvinte cheie: contract, voinţă contractuală, negociere, oferta de a contracta, caducitatea ofertei.

1.1. Determinări noţionale

Etimologic, termenul „contract” provine din latinescul contrahere (a trage împreună). Juridic, contractul reprezintă, conform prevederilor articolului 942 Cod civil, acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane prin care se nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii.

În dreptul român, termenul de contract este echivalent cu cel de convenţie, concluzie care rezultă indubitabil din expresia folosită de legiuitor: titlul III din Codul civil este denumit „Despre contracte sau convenţii”.

În dreptul francez, termenul de contract a fost folosit iniţial pentru a desemna acordul de voinţă creator de obligaţii numai în cazurile expres arătate de legiuitor într-una din următoarele forme: verbală, scrisă sau remiterea obiectului contractului. Numai patru categorii de contracte au fost numite consensuale: vânzarea, închirierea, mandatul şi societatea.

Relativitatea conţinutului noţiunii de contract rezultă din definiţia dată de legiuitor. De exemplu, în raporturile precontractuale este greu de stabilit unde se termină aceste raporturi şi unde încep relaţiile contractuale. Adesea conţinutul contractului este fixat de legiuitor, părţile contractante exprimându-şi doar dorinţa de a li se aplica dispoziţiile legale (contracte de adeziune). Jurisprudenţa franceză nu tratează în toate situaţiile convenţia de asistenţă ca un contract, fiind astfel la limita quasicontractului şi delictului.

Dreptul englez prezintă contractul ca o afacere şi rareori ca acord de voinţă care să se

bazeze pe încredere.

În dreptul american contemporan, contractul este privit ca un instrument de schimburi economice, distingându-se două varietăţi:

- contractul clasic, care presupune negocieri prealabile, efectele sale fiind instantanee

(de exemplu, cumpărarea unui produs de consumaţie);

- contractul relaţional, care are o mare importanţă economică şi socială, încheierea sa

fiind precedată de lungi tratative şi negocieri vizând un număr considerabil de persoane, fiind renegociabil.

Din analiza comparată rezultă că orice contract este o convenţie şi nu un act unilateral, care are ca obiect crearea de obligaţii. Dacă orice contract este o convenţie, nu orice convenţie este un contract: de exemplu, unele convenţii prin care se transmit ori se sting drepturi şi obligaţii (cesiunea de creanţă şi remiterea de datorie).

Trebuie să se facă deosebirea între contracte şi simplele acte de complezenţă, de curtoazie care nu produc efecte juridice, deşi sunt exteriorizate sub forma contractelor (de exemplu, invitaţia făcută de o persoană, acceptată de cel căruia i se adresează de a viziona împreună un spectacol, ori sfatul medical dat de un medic unui amic etc.).

De asemenea, există unele contracte care, deşi nu sunt obligatorii totuşi nu sunt lipsite de toate efectele juridice, fie pe motivul că seamănă cu un contract (angajamente de onoare, gentleman’s agreements, în dreptul internaţional public), fie că prezintă un acord de principiu între părţi, urmând a se purta tratative, negocieri legate de conţinut.

1.2. Încheierea şi executarea contractelor

Acordul de voinţă al părţilor se realizează pe baza principiului libertăţii contractuale, potrivit căruia, în limitele generale, contractanţii pot stabili clauze contractuale. Din momentul perfectării lui în mod valabil, contractul capătă forţă obligatorie între părţi, producându-şi efectele pe care acestea le-au dorit.

Aşadar, principalele aspecte privind efectele contractului sunt:

- libertatea de voinţă a părţilor, interpretarea conţinutului contractului;

- principiul obligativităţii contractului în raporturile cu alte persoane care nu au calitatea

de părţi contractante;

- efectele specifice contractelor sinalagmatice.

Principiul libertăţii de voinţă contractuală

În principiu, încheierea oricărui contract este liberă şi, mai mult, părţile contractante pot stabili conţinutul contractului pe baza acordului de voinţă, contractul trebuie să cuprindă în mod obligatoriu în funcţie de natura sa, clauze contractuale referitoare la: obligaţiile ce revin părţilor în derularea contractului, livrarea mărfurilor, termene şi modalităţi de plată, clauze de inflaţie, consolidarea preţului, mod de soluţionare a litigiilor (legea nr. 469/2002).

Libertatea voinţei juridice trebuie înţeleasă însă în limitele generale legale. Aceste limite sunt stabilite generic prin articolul 5 Cod civil, potrivit căruia „nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

Acest text este completat de articolul 5 Cod civil, potrivit căruia „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”. Aşadar, libertatea de voinţă contractuală trebuie să se manifeste atât în cadrul legal cât şi al normelor moralei, chiar dacă aceste reguli de etică nu sunt exteriorizate în forma juridică necesară obligativităţii lor juridice.

Noţiunea de ordine publică implică mai multe aspecte:

- ordinea publică politică reprezintă totalitatea normelor juridice care protejează organizarea fundamentală a societăţii: statul, familia, libertăţile individuale etc. Ele se exteriorizează, adesea, prin dispoziţii penale care au ecou şi în materie contractuală (de exemplu, este interzis ca cineva să se asigure împotriva amenzilor penale).

- ordinea publică morală prin care se tinde a se respecta normele morale (de exemplu, este imoral contractul care are ca obiect primirea unei remuneraţii pentru persoana care a intermediat o înfiere).

- ordinea publică socială se manifestă prin ceea ce se numeşte „drept social” relativ la muncă şi la securitatea socială

- ordinea publică economică se află într-o strânsă legătură cu ordinea publică socială. Are două laturi:

= ordine publică de protecţie, destinată protejării anumitor categorii sociale cu posibilităţi economice (financiare) reduse (de exemplu, consumatori, împrumutaţi, locatari etc.);

= ordine publică de direcţie, destinată a transmite diferitelor sisteme de activităţi deciziile statului, atunci când operează un sistem dirijist (de exemplu, politica de preţuri, care se traduce prin dreptul la concurenţă, dreptul fiscal, prin care statul intervine în cadrul activităţii comercianţilor etc.).

În strânsă legătură cu ordinea publică şi cu principiul libertăţii contractuale (autonomie de voinţă) este şi frauda la lege.