Adoptarea și Revizuirea Constituției

Capitolul II

Adoptarea şi revizuirea Constituţiei

- Importanţa deosebită a constituţiei şi supremaţia ei faţă de toate celelalte acte politice şi normative – indiferent care ar fi autoritatea emitentă a acestora – impun de la sine folosirea unor proceduri constituţionale speciale şi, totodată, so¬lemne pentru adoptarea şi revizuirea acesteia.

§1. Situaţiile în care se adoptă o Constituţie nouă

În general, o constituţie nouă este adoptată:

a) odată cu formarea unui stat nou.

b) în situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale, fun¬da¬mentale.

c) o constituţie nouă mai poate fi adoptată când în viaţa statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic sau social-economic care nu afectează însă esenţa statului sau regimul politic.

§2. Caracterul şi legitimitatea constituţională a loviturilor de stat şi a revoluţiilor sociale

- Deseori, schimbările politice structurale din viaţa unui popor se produc ca urmare a unor lovituri de stat, puciuri, revolte populare sau chiar a unor revoluţii so¬¬ciale.

- În situaţiile când au loc lovituri de stat, puciuri, nu este neapărat nevoie să se adopte o nouă constituţie. Sunt însă şi situaţii când o lovitură de stat este urmată de adoptarea unei constituţii noi sau, oricum, de schimbarea substanţială a cadrului consti¬tuţional, întrucât a antrenat schimbarea regimului politic

- Sub aspect juridic, se poate discuta problema legitimităţii puciului şi, res¬pec¬tiv, a unei noi constituţii adoptate ca urmare a acestuia. În principiu, orice lovitură de stat sau puci sunt neconstituţionale, pentru că ambele evenimente politice sunt îndreptate împotriva ordinii constituţionale existente, adică a „legalităţii consti¬tu¬ţionale”

- În dreptul constituţional este fundamentat principiul potrivit căruia poporul este în drept să se revolte împotriva samavolniciei celor aflaţi la guvernarea sta¬tului. Se consideră că acest principiu a fost pentru prima dată enunţat în Decla¬raţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului adoptată de Adunarea Naţională (Consti¬tuantă) a Franţei la 26 august 1789 şi inclusă ca Preambul în Constituţia din 1791. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului adoptată în 1793 depăşeşte spiritul revoluţionar al Declaraţiei din 1789, întrucât nu se limitează la recunoaş¬terea „dreptului la rezistenţă împotriva opresiunii”, enunţat în art. 33, ci consfin¬ţeşte „dreptul la insurecţie” al poporului (art. 35).

- În istoria constituţională se consideră că fundamentarea moral-politică a revoltei populare împotriva opresiunii datează încă din perioada preconstitu¬ţiona¬lă (prerevoluţionară) a coloniilor americane. Astfel art. 6 din Declaraţia drepturilor adoptată în Maryland, la 5 octombrie 1767, prevede că „doctrina non-rezistenţei la puterea arbitrară şi la opresiune este absurdă, servilă şi distructivă a binelui şi fericirii Umanităţii”.